Capitolul XI – Unsprezece

Yiruma – Time forgets

Un pescar stătea pe mijlocul Dunării, aşteptându-şi prada. O zi. Aproape o zi. Şaisprezece ore. Nimic. Apă limpede. Nici urmă de curenţi puternici. Momeala la locul ei. El, pescar de zeci de ani. Ce s-ar fi putut întâmpla? O zi cu ghinion? O evadare a peştilor către o lume mai bună? Ireal. Pe mijlocul Dunării, pescarul ridică ochii către cerul senin şi îşi închipuie cum universul îi aparţine, iar el nu mai e nevoit să îşi păcălească peştii pentru a venit la el. Stăpân însă doar pe o bucată mică de univers, pescarul pleacă privirea şi se îndoieşte de abilităţile sale de pescar. Ar f putut să fie. Dar nu e. Amărăt, răstoarnă barca şi caută a înota alături de peşti. Necontenit.

Noaptea trecută, m-am visat la apogeu. La apogeul prostiei. Se făcea că eram mascota echipei de fotbal a Universităţii Columbia. Nu m-am gândit să mă interesez dacă au ca mascotă un castor, dar mie costumul de castor mi se atribuise şi mă jenează să recunosc că nu aveam nicio problemă în a-l pune pe mine. Multe persoane, aşezate într-un cerc, făceau exerciţii la matematică. Eu, cu costumul meu de castor, încercam să îmi dau seama cum să îi pun capul cât să pot respira înăuntru. Nu reuşeam nicicum. Deodată, o doamnă blondă, amabilă, vine şi îmi arată cum să fac. Apoi îmi explică iar. Mă întreabă, ai înţeles? Da, înţeleg.. Hai, nu e greu. Trebuie să îl pui aşa şi o să poţi respira. Poţi să şi vezi. Bine, am înţeles. Of, iar nu pricepe. Să o ajute cineva cu costumul şi cu ecuaţiile. Lip, ajut-o tu după ce termini. E un vis şi evident că alături de mine e Lip Gallagher din Shameless, la bustul gol, ajutând o tipă să rezolve nişte ecuaţii. Eu, din costumul meu de castor, dau să pun mâna pe el. Mă opresc. Şi aştept să îmi vină rândul la meditaţii. Raportat la modul în care lumea încerca să îmi explice totul la nivel de preşcolar şi la atracţia mea din vis faţă de Lip, pe care în realitate nu o am deloc, this must have been some deep bullshit. Either way. Dacă stau să analizez, nu trebuie să fie prea rău să fii prost. Ţi se aduce totul la nas. Şi dacă nu te trezeşti din vis, nu te întrebi niciodată de ce.

Pe când eram în gimnaziu, aveam o profesoară de matematică nerăbdătoare. Nerăbdătoare în sensul că nu avea răbdare cu tine. Dacă te poticneai la o problemă, aveai un minut să te redresezi până ca ea să se lanseze într-un potop de cuvinte urâte adresate inteligenţei tale. Desigur, într-a opta deja erai as, ştiai la ce să te aştepţi. Numai că la început a fost mai greu. Şi mulţi s-au speriat. Şi au ajuns să stea în faţa clasei, tălâmbi, neştiind ce să scrie pe tablă. Sistemul ăsta ne-a ajuns pe mulţi, a făcut din noi neoameni. Numai că profesoara asta, pe lângă intoleranţa ei excesivă şi talentul la a te încărca de vorbe frumoase, a făcut un lucru pe care probabil că toţi profesorii îl făceau, numai că nu aşa, pe faţă. A separat întreaga clasă. A acceptat să îşi facă ora cu o parte din noi, iar pe ceilalţi i-a lăsat spectatori. Le-a pus eticheta de proşti şi i-a lăsat să se bucure de cât de norocoşi sunt ei că profa mare şi rea nu îi mai scoate la tablă să îşi bată joc de ei. În unele zile, era binedispusă şi mai scotea pe câte unul în faţă, spre a-i verifica evoluţia. Iar atunci, acela primea un exerciţiu simplu, în doi paşi, pe care, după nenumărate tentative în bancă, sigur avea să-l ştie rezolva la tablă. Astfel, încrederea celui neştiutor creştea. Cu toate că apoi, pentru alte două luni, probabil că n-avea să mai iasă la tablă. Societate.

Era una din acele zile în care aveam matematică şi făceam pregătire pentru teza naţională. Ce situaţie ingrată, mi-am zis. Nu ţineam neapărat să ies de patru ori la tablă pentru a-mi demonstra că nu îmi place matematica. Dintotdeauna am urât să mă prezint în faţa clasei, în faţa unui grup de oameni, să le arăt lor ce ştiu. Moare toată pasiunea din mine. Îmi ziceam zilele trecute că aş fi nespus de fericită dacă aş putea lucra într-un mediu în care să nu fie nevoie să interacţionez cu alţi oameni. Să stau cu nasul într-un calculator, într-o carte şi să îmi fac treaba. În tăcere. N-am ajuns acolo încă. Nici atunci nu eram acolo, căci oricât aş fi evitat să ies, calculele îmi spuneau că în maxim zece minute se va ajunge la mine cu exerciţiile. Fetele din faţă nu erau scoase, deoarece nu erau apte intelectual, cică, astfel că rămâneau doar cei patru băieţi din stânga. M-aş fi lipsit şi mi-aş fi dorit să se întâmple orice. Uram matematica. Nu mă pasionase niciodată prea tare, dar în gimnaziu am ajuns să o urăsc în mod teribil. Îmi amintesc şi acum prima evaluare cu profesoara noastră şi cu mine.. încrezătoare că pot reuşi orice. Am greşit ceva. Ea a ţipat. M-am blocat. O vreme, n-am ştiut să mă reculeg. În mintea mea răsunau ecouri deja cunoscute. Şi cum mult timp n-am ştiut cum să reacţionez rapid în faţa unei situaţii neaşteptate, am rămas pe loc şi am avut nevoie de ajutor. Cam din partea tuturor. Hei, nu vezi că ăla e numărul? E fix în faţa ta! Eu nu îl vedeam. Vedeam doar o sumă de simboluri care nu îmi mai spuneau nimic. Mi-a dat opt. Am fost dezamăgită. Era primul meu opt. Am urât matematica atunci şi fiecare clipă în care îmi aminteam că vine ora cu ea mi se părea o agonie eternă. Cincizeci de minute. Trec repede în general. În situaţia aceea, nu. Timpul. Mereu relativ.

În orice caz, sărind peste ani de jenă sufletească, primii colegi deja ieşiseră în faţă, iar acum era rândul lui Heathcliff. Heathcliff. Nu mai vorbisem cu el de multă vreme. Oricât de iertătoare aş fi putut fi, nu puteam ierta afilierea sa cu persoanele pe care le detestam. Şi chiar dacă acum îl înţeleg, atunci nu sufeream să aud de el, de ei. Aşa că vederea lui în faţa clasei mă deranja deosebit de tare. Zâmbetul ăla tâmp. Iar? De ce nu dispărea odată undeva într-un ungher în care să nu mai ajung la el? Oare lui îi era teamă de profesoară? De ce zâmbea cu atâta încredere? Desigur. Nu pare genul de om care s-ar lăsa intimidat vreodată.. de ceva, de cineva. E în postura în care poate face orice. Orice i s-ar zice, va găsi ceva de care să se agaţe spre a rămâne la suprafaţă. Iată-l numai. Rezolvă repede exerciţiul său. Nici nu te-ai gândi că are timp să îl rezolve atât de rapid. Profesoara rămâne surprinsă plăcut şi îi propune să mai rezolve unul. Iar Heathcliff, de parcă toată viaţa sa s-ar fi jucat cu vorbele..

Doamnă, aş putea rezolva toată ziua exerciţii pentru dumneavoastră.

– A, da? Atunci, le vei face plăcere colegilor şi vei rămâne la tablă pentru tot restul orei, nu?

Nu a zis nu. A păstrat zâmbetul pe buze, aruncând un val de uşurare în inimile celorlalţi. Voit sau nu, Heathcliff ne salvase cumva, ca un supererou asupra căruia nu funcţionează blestemele personajului rău. Mă salvase şi pe mine. Poate nu mai merita chiar atâta ură din partea mea. Cine ştie. Poate ceilalţi nu mă agreau deoarece încă nu mă cunoscuseră. Bine, în prezent, chiar şi aşa, nu garantez reuşita. Dar nu eram un om prea rău odată ce îmi intrai în graţii. Poate porniserăm noi pe picior greşit şi poate că trebuia să afle că unele gesturi sunt deranjate.. cel puţin pentru mine. Imaginea sa din faţa clasei nu m-a părăsit tot restul zilei şi mi-a dat un oarecare sentiment de bine. Şi de uşurare, că scăpasem de stresul cauzat de eventualele exerciţii. Dar sentimentul de bine prima, mi se cuibărise cumva în inimă şi nu prea căuta a mă părăsi. Nici măcar în momentul în care au căutat să facă din nou gestul obscen faţă de fetele aşezate la fereastră nu m-a deranjat, ci am căutat să mă amuz. Gestul obscen consta în împingerea lui Heathcliff către alte fete pe când acestea stăteau neştiutoare la geam, cu spatele. Toate palmele luate mă distrau destul de bine pentru un om greu de distrat. Cu toate că erau glume proaste, măcar erau glume şi nu mai era atmosfera aceea tensionată pe care o trăiserăm cu toţii înainte. Să fie în bafta lor, mi-am zis, în timp ce m-am ridicat să şterg tabla şi să ud buretele. Când m-am întors în clasă, băieţii erau plecaţi şi mi-am zis că era un prilej deosebit pentru a-mi permite să stau şi eu la fereastră, ferită de orice pericol. M-am apropiat de A. şi am început să discutăm despre câteva din cunoştinţele noastre comune. Era una din zilele acelea în care găseam o deosebită plăcere în a discuta cu persoanele din jur. Iar discuţia s-a extins mai mult, alături de alte colege. Iar timpul a trecut. Nici nu observasem când veniseră în clasă băieţii şi faptul că eram aplecată pe geam, în poziţia cea mai firească pentru gluma lor de milioane. De undeva, din spate, Heathcliff se pregătea să glumească iar prost, iar eu habar nu aveam, căci lăsasem garda jos în discuţia cu celelalte fete, care nu aveau curajul de a mă anunţa ce mi se pregătea. Nimic de condamnat, niciodată nu aveau curaj pentru ceva. De ce să mă fi anunţat pe mine că mi se pregăteşte o glumă. Cu spatele, urmăream un stol de păsări ce se ridicau în văzduh, în timp ce A. povestea o întâmplare de-a ei, pe un ton cumva mai scăzut. Chiar în momentul în care am vrut să mă întorc pentru a-i sugera să vorbească pentru toată lumea, m-am trezit cu Heathcliff în faţa mea. Nu în genul filmelor romantice, ci pur şi simplu lângă mine, cu zâmbetul lui. Am tăcut şi am aruncat o privire în stânga, unde grupul de băieţi îmi lăsa impresia că tocmai încercaseră amara lor glumă şi cu mine. Atunci, de ce nu râdea nimeni? Nu eram într-atât de idioată încât să nu realizez că nu se ajunsese la rezultatul obişnuit. Dar de ce?

-Aşa ţintă proastă ai? I-am spus, încercând să nu zâmbesc.

-Da, de la un timp.. nu mai văd bine.

-Îmi pare atât de rău că nu v-a ieşit..

-Sunt sigur de asta. Mai încercăm, dacă vrei.

-Mai bine nu, i-am zis eu zâmbind sincer, oglindindu-mi liniştea în ochii săi verzi.. oprind timpul în

loc, constatând fericită că, într-un fel sau altul, Heathcliff pricepuse singur că nu avea să obţină ceva de pe seama glumelor făcute mie. Poate doar să mă deznădăjduiască un pic. Dar la ce le-ar fi folosit lipsa mea de reacţie? N-aveam să plâng, n-aveam să îi înjur. N-aveam să fac nimic. Ori asta, ori se gândise sincer la lipsa de necesitate a momentului cu banana. Nu m-am gândit niciodată să îl întreb. Şi nici nu îl voi întreba. N-aş avea cum. Nu mi-ar răspunde. Probabil nici nu şi-ar mai aminti toate detaliile astea. Nu toţi sunt atât de puţin selectivi ca mine. Heathcliff s-a retras cu restul băieţilor iar eu am rămas în urmă, contemplând cu satisfacţie la reuşita mea. Fetele erau încântate că pentru prima dată, totul era bine şi nimeni nu rămăsese drept prost. Eu eram mulţumită că lucrurile se aranjaseră într-un mod plăcut pentru toată lumea şi că încrederea mea în imaginea celui ce-l voiam a fi Heathcliff încă era pe picioare. Încă era.

Pentru prima dată după multă vreme, plecam mulţumită de la şcoală. O mulţumire vagă, care încă nu avea o explicaţie a sa. Doar exista şi mă făcea să mă simt bine chiar şi mergând acasă. Se înserase.. se apropia iarna şi simţeam în aer venirea sărbătorilor. Sărbătorile fericite erau doar un ideal.. ceva de care nu aveam să am parte curând. Sărbătorile noastre fericite erau o sumă de cheltuieli şi de bani lipsă. O masă de Crăciun la care stăteam cu teamă, ştiind că în orice clipă se poate aprinde scânteia scandalului. O zi în care dacă aveam noroc, puteam să tăcem resemnate.. Zile care nu erau ca oricare altele.. Zile care deveneau mai rele prin aşteptările lumeşti conform cărora ar fi trebuit să fie mai frumoase. Încă departe, dar iminenţa lor mă deznădăjduia în paşii mei mici spre casă..

-Hei!

M-am întors brusc şi l-am văzut pe Heathcliff apropiindu-se de mine. Din nou, zâmbetul. De ce mă strigase? Sau poate că nu mă strigase pe mine.. dar pe cine naiba? Numai eu eram în jur. Plecasem înaintea tuturor, voiam să mănânc ceva.. să îmi opresc senzaţia aia absurdă de fericire care căuta să mă roadă. Aşa că.. de ce el? De ce eu? De ce acolo, atunci? Un vânt rece m-a lovit peste obraji şi m-am întors imediat în direcţia opusă… ar fi părut că nu voiam să dau de privirea sa. Ar fi părut.

De ce nu le-ai aşteptat pe prietenele tale? l-am întrebat, căutând să obţin un motiv pentru care ar fi căutat să vină cu mine înspre casă.

-De ce să le aştept? Doar nu le iau cu mine acasă..

-Nu că n-ai vrea, nu? caut eu să glumesc, spre a detensiona un pic atmosfera care părea ciudat de liniştită, totuşi…

-Ce să fac cu ele? Nu-s bune..

-Aşa se zice, mai nou?

-Aşa s-a zis mereu, îmi zise el zâmbind. Dar nu eşti tu pusă la curent. Nu mergi la maică-ta?

-Azi nu. Azi merg acasă. Am ceva de făcut..

-La forumul acela al tău?

Am rămas pe loc o clipă, şocată de lovitura dată de viaţă. Desigur, aveam un forum, ca orice fată antisocială care se respecta. Un forum dedicat unei trupe pe care începusem să o îndrăgesc de la un timp. Cinema Bizarre. Proaspeţi, deosebiţi de restul lumii. O plăcere. Dorinţa mea de a poseda ceva în spaţiul virtual m-a împins să îmi creez un colţişor de lume, pe care să îl modelez după bunul plac. Nu ştiu dacă îl voiam a fi popular… îmi ajungeau şi câţiva membri mai activi. Cărora să le pese de ceea ce îmi păsa mie. Într-un fel sau altul, Heathcliff aflase de el şi acum căuta să îmi vorbească despre asta.. reveneam la discuţia noastră rămasă în pom cândva. Ce muzică îţi place? Iată, asta. Răspunsul. Am căutat să îmi revin din ameţeală spre a-i răspunde corespunzător.

Şi dacă am, ce?

Nu a fost cel mai bun răspuns, dar dau vina pe vârstă. Cine ştie ce-aş fi zis acum. Dar am continuat… tot arţăgoasă.

Şi de unde ştii tu de el?

-Tu ai trimis tuturor invitaţie pe Messenger, ai uitat?

Desigur, uitasem. Cum uit alte lucruri esenţiale în viaţă.

Nu e de parcă ar şi conta.. cine îi mai ascultă?!

-Eu, mi-a răspuns scurt el, în timp ce îşi muta ghiozdanul de pe o mână pe alta.

El. El, despre care nu ştiam nimic, despre care crezusem până acum că e la fel de mojic precum ceilalţi. Oare era o glumă din nou? Poate îl trimiseseră ceilalţi să caute să îşi bată joc de mine.. nu m-ar fi mirat. Dar Heathcliff nu părea marioneta lor în asta.. de ce să îşi fi sacrificat timp pentru o persoană ca mine, în contextul acela? Şi poate că era o glumă..

Da, lasă vrăjeala, i-am zis eu încercând să par distantă de declaraţia sa surprinzătoare. Nici nu ştii vreo melodie de-a lor.

Ce zici de aia cu Lovesongs? Îmi place destul de mult..

Ar trebui să le asculţi tot albumul, să vezi că Lovesongs e doar una din cele bune. Când ai aflat de ei?

Brusc, nu mai ţineam cont de suspiciunile mele şi mă vedeam angajată în conversaţie.. O conversaţie care curgea perfect, fără poticneli şi fără ecouri. Se părea că aveam multe să ne spunem, iar un drum de trei minute către casă nu avea să fie de ajuns. Cumva, o parte din mine regreta că nu stăteam mai departe. Altă parte din mine mă trimitea acasă mai repede, să nu fiu deziluzionată la un moment dat. Întregul era fericit, în măsura în care un om poate fi în faţa unei discuţii plăcute. Apropiindu-ne de momentul în care el avea să treacă strada spre dreapta, iar eu aveam să merg înainte, am întrerupt discuţia şi nu am mai zis nimic preţ de câteva secunde. Voiam doar să îl salut de plecare şi să îmi văd de drum, păstrând amintirea drumului nostru spre casă intactă. Numai că..

-Scuză-mă pentru gluma cu banana..

Am rămas în urmă, privindu-l cum îmi face cu mâna pe când trecea strada. Şi nu am mai putut saluta de plecare. De parcă nu mai ştiam să vorbesc. Ca un copil ce învaţă primele cuvinte. Ca un mic şcolar ce învaţă să scrie. Să mi se explice la nesfârşit cum. Cum să înţeleg sentimentul avut. Cum să îl asociez cu realitatea. Să mi se explice din nou, căci mereu uit. Întotdeauna, într-o continuă uitare, ca într-un vis din care nu te trezeşti pentru a te întreba de ce.

5 Centimetri pe Secundă: Cosmonaut (III)

5 Centimetri pe secundă

III. Cosmonaut ( partea a treia)

Mă gândeam că Tohno-kun e mult mai diferit faţă de ceilalţi băieţi atunci când mi-a atras atenţia prima dată. Se transferase aici, în Tanegashima, din Tokyo în clasa a opta, în primăvară. Îmi amintesc şi acum cum arăta în ziua deschiderii anului şcolar. Parcă îl văd şi acum stând în faţa tablei, complet necunoscut mie. Nu păre a emoţionat sau timid şi avea un zâmbet calm pe chipul plăcut.

„Numele meu e Takaki Tohno. M-am mutat aici din Tokyo acum trei zile, din cauza serviciului tatei. Sunt obişnuit să schimb şcolile dar încă nu m-am familiarizat cu insula. Mă bucur să vă cunosc”.

Nu vorbea prea rar sau prea repede, nu era agitat, vocea îi era calmă, iar intonaţia şi accentul erau perfecte. Semăna cu un prezentator TV. Dacă eram eu – în situaţia în care m-aş fi mutat de la ţară la oraş mare- cred că aş fi fost roşie ca racul, cu capul în nori şi perfect deranjată de accentul meu diferit. Dar el stătea acolo, calm, şi chiar dacă eram de-o seamă, nu încetam să mă minunez de felul în care vorbea echilibrat, de parcă nu era nimeni în faţa lui. A fost pentru prima dată în viaţa mea când am vrut să aflu mai mult despre cineva şi abia apoi am realizat că timpul mă făcuse să mă îndrăgostesc.

De atunci, viaţa mi s-a schimbat. Mereu am încercat să văd totul prin ochii lui. Fie că eram în clasă, sau după şcoală, sau poate când mă plimbam cu câinile, îl căutam cu privirea. La prima vedere pare un pic arogant, dar e sociabil şi şi-a făcut o mulţime de prieteni. Dar faptul că nu obişnuia să umble cu un grup anume mi-a permis să pot să mă apropii de el la momentul oportun.

Când am trecut într-a noua, am ajuns în clase diferite, dar a fost un miracol că am rămas în aceeaşi şcoală. Adică, nici nu aveai de unde alege aici, pe insulă, dar la ce note avea, cred că putea merge oriunde. În loc de asta, a ales cea mai apropiată şcoală. Eu am continuat să îl iubesc şi în toţi anii ăştia de când a venit aici, sentimentele mele au devenit tot mai puternice odată cu trecerea timpului. Desigur, voiam să îi fiu acea fată, dar faptul că îl iubeam în tăcere deja îmi cauza destul stres. De fiecare dată când îl vedeam la şcoală sau în oraş, iubirea mea creştea… şi zi de zi sufeream tot mai tare, pentru a mă bucura în deznădejde, în cele din urmă.

Era şapte şi jumătate seara. Am cumpărat ceva de la magazinul numit „Ai Shop”. Tohno-kun mergea destul de des acolo – dacă aveam noroc, puteam merge cu el acasă o dată pe săptămână. Dacă nu aveam, o dată la două săptămâni. Dar înainte de a-mi da seama, am început să frecventez magazinul şi în drum spre casă. Chiar dacă părea un magazin de articole de grădinărit, unde servea o femeie bătrână, aveau destule gustări pentru cei ca mine. Din difuzoare se auzea J-pop modern. Neoanele luminau încăperea micuţă.

Tohno-kun cumpăra acelaşi lucru mereu. Mereu lua o cafea cu lapte la cutie. Şi de fiecare dată, eu habar nu aveam ce să iau. Nu ştiam ce să iau ca să par drăguţă. Dacă luam aceeaşi cafea, ar fi fost prea evident ce încercam să fac (chiar dacă îi voiam atenţia), laptele era prea simplu, sucul la cutie era drăguţ ambalat dar nu îmi plăcea ca gust. Am vrut să iau ceva acru, dar nu aveam încredere că pot bea.

Şi aşa, de fiecare dată când mă chinuiam să văd ce-mi iau, Tohno-kun îmi zicea „Sumida, te aştept afară”, înainte să meargă la tejghea. Păcat, iubeam compania lui. Aşa că m-am grăbit şi am luat iaurtul obişnuit. De câte ori băusem asta azi? Băusem două la şcoală şi cu încă unul, plus ăsta de acum, se făceau patru. Cred că o parte din mine era iaurt.

Am părăsit magazinul şi când să dau colţul, l-am văzut pe Tohno-kun sprijinindu-se de scooter în time ce scria un mesaj pe telefon. Înainte să îmi dau seama, am intrat în umrbră. Cerul era întunecat şi doar norii mişcaţi de vânt mai erau roşiatici în asfinţit. Se făcea noapte curând. Sunetul insectelor umplea liniştea. Mirosea a mâncare de undeva. Era aşa întuneric că nu îmi dădeam seama ce expresie are. Doar lumina de la telefon se mai vedea.

Am făcut o faţă comică şi m-am apropiat de el. Imediat şi-a pus telefonul în buzunar când m-am apropiat de el şi mi-a zis dulce, „Sumida, ce ai luat?

– Nu ştiam ce să iau, aşa că tot iaurt am găsit. Ştii, e al patrulea pe azi.. tare, nu?

– Poftim? Glumeşti, nu? Dar da, dacă mă gândesc, mereu bei aşa ceva.

Pe când vorbeam, mi-am îndreptat atenţia către telefonul pe care îl aveam în geantă. Îmi dorisem de atâtea ori să îmi scrie mie Tohno-kun. Dar nu o făcea.. De-asta nu i-am scris nici eu. M-am gândit că oricine va fi persoana cu care voi fi pe viitor, îmi voi canaliza atenţia asupra sa. Nu mă voi uita niciodată la telefon ca să nu se îngrijoreze că mă gândesc la altcineva când suntem împreună.

Stelele începeau să sclipească pe cerul nopţii iar eu continuam să vorbesc cu băiatul pe care îl plăceam, dar căruia nu ştiam cum să îi spun asta. Îmi venea să plâng, dar eram hotărâtă să îi spun adevărul în viitor.

Valurile erau înalte azi. Dar vântul bătea dinspre mal şi se spărgeau uşor. Încercasem de multe ori valurile după şcoală, dar nu am rezistat niciunuia. Toată lumea poate sta pe spuma de după val, dar eu voiam să reuşesc să îmi menţin echilibrul când valul era mai mare.

M-am luptat disperată cu valurile, dar atenţia îmi era mereu furată de mare şi de cer. Era foarte înnorat azi.. şi oare de ce e cerul atât de departe? Culoarea mării şi densitatea norilor se schimba cu fiecare clipă. Luptându-mă cu marea, orizontul meu varia cu câţiva centimetri şi marea-mi era precum emoţiile. Voiam să mă ridic în curând. Voiam să ştiu cum e marea când o vezi de la înălţimea de o sută cincizeci şi cinci de centimetri. Oricât de bun ar fi cineva la pictat, nu cred că ar reuşi să surprindă frumuseţea mării aşa cum o vedeam eu. Nici măcar în fotografii, şi nici în filmări. Ni se zicea cum tehnologia de azi are capacitatea de a reda realitatea în detaliu, dar chiar şi aşa, nu e de ajuns să surprinzi sentimentul produs. Nu era de ajuns doar o rezoluţie bună ca să vezi ce vedeam eu. Era frumos în splendoarea sa, dar oare alţii ar fi văzut asta? M-am rugat să mai pot vedea peisajul acesta… voiam ca şi Tohno-kun să îl vadă, şi aşa m-am gândit la ce se petrecuse azi la şcoală.

Pe când luam prânzul cu Yukko şi Saki-chan, Kanae Sumida din anul trei, clasa trei, a fost chemată. Mă chemaseră să merg la consiliere educativă. Ştiam de ce mă cheamă, dar mă gândeam mai mult la ce crede Tohno-kun despre asta.. sau sora mea.

Când am ajuns în birou, domnul Itou stătea cu o foaie de hârtie în faţă. Era chestionarul de carieră pe care îl dădusem. Sunetul cicadelor putea fi auzit în birou, de parcă ar fi vrut să anunţe că e vară, dar în cameră era prea frig. Norii se mişcau prin faţa ferestrelor şi razele de soare dispăreau şi apăreau. Bătea un vânt vestic.Stăteam acolo, gândindu-mă la câte valuri erau azi…

Eşti singura elevă care încă nu s-a decis ce să facă, Sumida, mi-a zis el, oftând enervat.

Îmi pare rău, i-am răspuns şi am tăcut, nemaiştiind ce să zic. Şi el tăcea. A rămas tăcut o vreme.

Chestionarul cerea să încercuim următoarele opţiuni, iar eu m-am trezit holbându-mă neştiutoare la el..

1. Cursuri universitare (A. Cu frecvenţă B. Fără frecvenţă)
2. Şcoală de meserii
3. O slujbă (A: În funcţie de zonă; B: În funcţie de meserie)

Alături de opţiunea pentru universitatea mai era o secţiune pentru privat sau public şi apoi, o listă de specialzări – medicină generală, stomatologie, farmacie, fizică, inginerie, agricultură, marină, afaceri, literatură, drept,economie, litere, educaţie. Era cam acelaşi lucru dacă mergeai la şcoala de arte şi meserii sau dacă făceai la fără frecvenţă. Muzică, arte, asistenţă, nutriţionism, modă, electronice, pedagogie, gătit, cosmetologie, studii media, sau sectorul public. Deja mă ameţeau cuvintele alea. Cât despre alegerea de a lucra într-o anumită zonă, trebuia să fie între Kogashima, Kyushuu, Kansau, Kantou.. sau altele.

Capitolul X – Simplu

Johan Johannsson – A model of the universe

Nu am apreciat niciodată frumuseţea lucrurilor de demult aşa cum o apreciez acum. Poate pentru că m-am urâţit eu, poate pentru că am crescut şi pot percepe altfel realitatea. Poate pentru că lumea mea de acum nu se mai aseamănă în absolut niciun mod cu ce era cândva. Şi nu în sensul rău. Căci nu pot vorbi de rău tot binele sufletesc pe care m-am străduit să mi-l creez până acum, cu toate sacrificiile şi bucăţile de suflet aruncate la întâmplare, întâmplător. Nu e mai rău, nicidecum. Numai că, ieşind din magazin de dimineaţă, m-a lovit o judecată aspră, pe care nu am putut să o înghit cu prea mare uşurinţă. Privind bonul de cumpărături, am realizat că îmi cumpărasem o pâine destul de scumpă, raportat la preţul pe care eram dispusă să îl plătesc până în momentul acela. Şi brusc, dar brusc şi cu o cutremurare intensă, m-am întrebat ce devin. Oare apropierea de normal face din mine o păgână, ca ei? Mă transformă confortul în ceva ce nu mi-am dorit niciodată să fiu? Dacă mâine voi fi cei care îşi iau pâine la şase lei? Cei de care până de curând râdeam. Şi dacă ajung asta fără ca măcar să am şansa să realizez? Privind bonul acela, am observat că om devin, dar eu nu mai. Atunci, eu ce? Fără lucrurile mele mici, nu însemn nimic. Şi poate că nivelul de confort nu are nicio treabă cu calitatea vieţii pe care sunt liberă să o aleg, dar de ce nu observ? Ce mă ţine lipită de lumea asta de nu mai ştiu să ies din mine şi să mă privesc pentru a vedea cât de mică am ajuns? Să mă privesc din cosmos şi să apreciez că sunt o stare anume şi nimic altceva. Să îmi amintesc când cu doi lei luam trei pâini şi de restul aveam voie să iau două jeleuri. Iar acele jeleuri reprezentau universul în mişcare. Să îmi amintesc cât de uşor era să simt lucruri simple, fără a mă lovi de îndoieli, de teamă, de paradoxuri.. de mine. Să mai fie o dată, dar măcar o dată aşa, fără dichis.

Nu m-am bucurat niciodată de un renume al meu în nimic. Nu îmi aparţineau lucruri, nu aveam o identitate. Acasă, eram aia mică. Pentru rude eram fata deşteaptă care avea să se facă poliţistă. Pentru bunica, eram o mare de energie pe care nu ştia să o mai înţeleagă. Pentru prieteni, eram cea care dispărea şi de care uitau şi ei în timp. Pentru colegi, eram ciudăţica aia de toceşte mai mereu, pentru că nu o vezi niciodată cu rolele pe afară, sau cu fetele.. sau cumva. Pentru mine, eram o amărăciune. O bilă de frustrări, închegată de simţăminte neconturate încă, dar trăite cu o intensitate deosebită. Cine eram de fapt? Nu ştiam pe atunci, nici nu am vrut să ştiu şi m-am mulţumit cu ideea că eram ceva, dar eram ceva mai bun decât şi-ar fi putut imagina cineva. Neavând o identitate precisă, nu am aparţinut niciodată de nimic. Lumea mea era prea mică raportându-mă la mine, dar pentru lumea pe care o doream, eu eram cea mică. Mereu între, mereu ţinută înapoi de trecut, cu inima-mi împinsă spre viitor. Mi-am făcut vreodată timp să îmi trăiesc şi prezentul?

Fix întrebările astea mă măcinau atunci când Heathcliff a păşit în clasa noastră. Trecuse o vreme de când mă făcusem fată de treabă şi nu mai lipseam de la şcoală cum obişnuiam să o fac în anii precedenţii, iar acum stresul cauzat de teze şi de viitorul pe care aveam să îl am la liceu îmi ocupa mintea mai mult decât o putea face un tată alcoolic sau nişte colegi proşti. Deja mă obişnuisem cu ei. Încă îi uram pe majoritatea şi abia mai târziu aveam să aflu că aşa sunt şi trebuie să îi iei ca atare, căci aceştia nu-ţi vor fi călcat niciodată pragul. Încă îi uram, încă îi notam în Death Note. Cu regularitate şi cu o imaginaţie deosebită în ceea ce priveşte modalităţile de tortură. Dar totul era bine, nu? Ne obişnuiserăm unii cu ceilalţi, toţi o apă şi un pământ. Rămâneam pata neagră printre culorile lor obosite. Şi pur şi simplu nu aveam loc nicăieri. Cu toţii grupaţi, nimerisem în bancă cu două fete faţă de care nu mă lega nimic. Şi nici nu plănuiam să fac asta prea curând, căci eu mă legam cu fir de diamant, nu cu aţe proaste. Şi ştiam că mai devreme sau mai târziu aveam să îmi doresc să scap de ele. Aşa că, am tăcut. Şi am răsfoit manualele acelea de mi-a venit rău în timpul pauzelor în care nu aveam ce face. A. încă exista, însă ea avea cercul ei, în care nu îmi doream să intru. Pe scurt, tânjam după suflete cu care să rezonez, dar respingeam totul în jur, de parcă nimeni nu s-ar fi ridicat la nivelul meu. De parcă eram… cineva.

Când Heathcliff a pătruns în clasă, era deja octombrie, aşa că nu m-a mirat vederea sa, căci m-am gândit că poate se ocupa cu cine ştie ce studiu printre elevii tembeli de a opta. Mereu se ocupa cu ceva.. de când îl ştiam. Şi îl ştiam dintotdeauna, chiar dacă probabil vorbiserăm doar o dată.. de două ori până atunci. Îl ştiam. Auzeam de el de la alţii. Îl vedeam deseori prin faţa blocului meu. Cândva, ne mai şi jucam împreună. Demult, desenaserăm împreună un glob pământesc şi mă lăudase pentru talentul meu în a schiţa Africa aşa cum trebuie. Eram clasa a cincea. Dar cine era? Ştia cine eram eu de fapt? Trecuse mult timp de atunci, iar el era aproape. Numai că eu mă depărtasem de toţi. De copiii de la bloc, de colegi, de cunoştinţe. Îmi uram casa, dar nu mai plecam de acolo decât când trebuia să ajung la bunici, pentru a trăi iluzii de copil. Fără iluziile acelea, eram un om pustiu, cum probabil sunt şi acum, în ciuda tuturor legăturilor şi a încercărilor de a realiza ceva. Am ridicat privirea şi l-am văzut la câţiva paşi de mine. Am tăcut. N-am ştiut ce impact avea să aibă imaginea aceea peste ani. Am tăcut şi l-am lăsat să ne zâmbească într-un fel aparte, care pentru unii ar părea idiot. Dar care îi e tipic.. probabil şi acum mai zâmbeşte aşa, dar cine ştie cui. Eu nu am zâmbit. Am aruncat ochii înapoi în cartea de istorie şi mi-am văzut de treabă. La ce bun un coleg nou? Tot din acelaşi aluat suntem făcuţi. Dar el era îmbrăcat în albastru, iar ei în uniformă. Nu remarcasem. Sau poate că nu realizasem.

Încă din prima zi, Heathcliff s-a acomodat perfect în clasa noastră. S-a alăturat grupului de băieţi şmecheraşi, fără a-i omite pe cei mai simpli. Cu fetele a vorbit frumos fiecăreia în parte, ataşându-se mai mult de cele mai populare. Profesorilor le-a atras atenţia în mod plăcut, căci era un băiat despre care se auziseră multe. Nepot de profesori, încă de mic fusese catalogat drept geniu. Un geniu leneş, cel mai probabil, din ce îmi amintesc. Mai mergeam la olimpiadele judeţene la limba română împreună.. îl mai auzeam vorbind în spate. Glumind. Ţinând conversaţiile vii. Iar eu ascultam, chiar dacă acele cuvinte nu îmi erau destinate mie. De fiecare dată mă binedispunea felul lui jovial de a fi. Şi astfel treceam peste eşecurile în ceea ce priveşte participările la astfel de competiţii. Un geniu leneş, care probabil aprecia mai mult experienţa de a fi între oameni şi care nu se temea să spună lucrurilor pe nume, indiferent de consecinţe. Din ce auzeam într-o pauză din ziua venirii sale, în timp ce tăceam cu ochii într-o carte, ascultându-l cum povestea altora, tocmai puterea asta de a se impune îl adusese în clasa mea. Diferenţe de opinii. Oare cum era dacă plecam şi eu din clasa aceea? Oare mama m-ar fi ascultat dacă i-aş fi spus că îmi e greu? Greu era oriunde.. pentru mine. În orice caz, întorcându-mă la Heathcliff şi parcursul său şcolar, debutul său în clasa noastră a fost încununat de succes. Ce om, mi-am spus. Peste ani, îl văd la televizor. Am gândit. Dacă nu va fi leneş, probabil va ajunge în memoria tuturor. Încă mai are timp. Pentru mine însă, greul abia acum începea. Cumva, aş fi intrat în conversaţie cu el, nu cred că ar fi fost greu. Îi era uşor să vorbească oricui. Dar mie? Eu ce să zic? Că stau în bancă şi citesc printre rânduri din cartea de istorie? Aşa că m-am abţinut, urmărindu-l cu privirea. Parcă dorindu-mi să mă convingă că nu era la fel ca ei.. să mă scoată cumva din mocirla în care mă afundam tot mai urât. Probabil că nu.. n-ar avea ce să îmi spună.

Ce găseşti aşa interesant în cartea de istorie?

Mă îndreptam spre coşul de gunoi când am dat nas în nas cu el. Zâmbea.. în stilu-i caracteristic. Era îmbrăcat în albastru. Eu privisem în jos atât de mult încât m-a luat prin surprindere şi m-a făcut să îl privesc drept în ochi când m-a intrebat asta. M-a scos din zona de confort. Căci nici acum nu pot privi prea mulţi oameni în ochi. Mi-e incomod. Dar atunci, mi-a ţinut ochii în loc o clipă. A amestecat căpruiul cu verdele şi m-a făcut să răspund..

Coperta.

În stilul meu, desigur. I-am lăsat naibii de ochi verzi şi am fugit înapoi în bancă, de unde nu am mai ieşit până la finalul orelor. Mă înspăimântase globul acela de energie ce se voia a fi om. Ce voia de la mine? Dacă voia să fie amabil, să se ducă naibii, că nu am nevoie de amabilitatea lui. Nu îl suport. Ce s-o fi îmbrăcat în albastru? Nu ştie că avem uniformă negru cu alb? Şi ce râde la mine? Am râs eu la el? Are ceva tupeu. E treaba mea ce citesc… acum trebuie să se pună repede să râdă de mine cu ăia. Amărâtă, am închis cartea şi am privit în gol. Ce mai aveam de făcut? Heathcliff nu a mai venit să îmi spună nimic. De parcă mai conta.

Întoarsă acasă, am aruncat cărţile pe pat şi m-am hotărât să nu îmi fac nicio temă. Aveam destule pauze la dispoziţie în următoarea zi. Sau în dimineaţa următoare. Mama nu era acasă, muncea. De fapt, eram doar cu sora mea acasă. Practic, eram singură. Şi cea mai mare bucurie a mea era că în ziua aceea aveam voie să stau la calculator în partea a doua a serii. Ca între surori, împărţeam totul, inclusiv timpul petrecut la calculator. Uneori stăteam două ore.. alteori trei… rar patru. Iar atunci era momentul pentru o seară cu patru ore. Mă pregătisem zile întregi pentru asta. Postasem in urmă cu două zile o povestioară pe un site anime şi aşteptam cu nerăbdare feedback. Eram convinsă de potenţialul meu, mai trebuia doar confirmat. Aşa că am intrat în lumea virtuală cu sufletul încărcat de emoţii…

„Fată dragă, numai tu ştii ce ai vrut să scrii acolo. Înainte să mai scrii, încearcă să înveţi să îţi pui ideile în ordine şi să prezinţi ce scrii. Mi-ai băgat pe gât personaje de care nu am habar. Şi care nu au niciun haz. Peace out”.

Scârba.

Şi acum mi-o amintesc. Blackangel. Avatar cu Nana Osaki. Desigur, nu scrisesem ceva extraordinar, dar mi-a curmat un pic visul atunci. Şi seara mea superbă a devenit brusc un coşmar în care tot încercam să realizez cu ce greşeam în idioţenia mea. Oare faptul că scriam cu tot felul de culori şi cu Comic Sans? Ce îmi lipsea pentru a deveni artistă? Dacă fusesem făcută de ruşine pentru un fragment, oare toate caietele mele scrise în vară nu aveau nicio valoare literară? Mă simţeam chinuită.. amărâtă.. deznădăjduită. Stăteam cu capul pe birou, fără a-mi mai dori să mişc ceva. În paralel, D., o fată pe care o cunoscusem pe un forum Tokio Hotel, îmi scria tot felul de glume pe care le-am putea trece mai departe online. Nu mai conta… lumea virtuală mă respinsese cu totul. Nici acolo nu mai aveam loc. Unde aveam eu loc?

Deodată.

El: cred că nu îmi recunoşti ID-ul.
Eu: eşti o sumă de simboluri, devil. cine eşti?
El: ia ghici..
Eu: serios? zi..
El: dragul tău coleg.
Eu: nu am niciun coleg drag…
El: dar sigur ai un coleg nou!
Eu: a, da, normal. un coleg care scrie şi el cu comic sans în albastru, roşu şi verde..
El: da, tu scrii cu roz şi albastru. eşti aşa feminină?
Eu: nu, în trupul meu se ascunde un bărbat care aşteaptă să mă enervez ca să îmi ţâşnească din cap..
El: ca Atena din capul lui Zeus?
Eu: cineva s-a pus la punct cu mitologia greacă..
El: aşa e când ai multe cărţi prin casă.
Eu: sau mult timp de pierdut. ce voiai să îmi zici?

El is typing…

El: nimic, voiam să te salut. azi mi-ai tăiat-o scurt.
Eu: da? ce trebuia să zic?
El: bun venit, heathcliff?
Eu: lasă că te-au întâmpinat alţii, nu duci tu grija mea.
El: cine ştie.. îţi plac Skillet?
Eu: câteva melodii, de ce?
El: mie îmi plac, mă întrebam dacă mai găsesc pe cineva căruia să îi placă..
Eu: ah, aşa..
El: tu ce fel de muzică asculţi?
Eu: n-am avea timp să vorbim despre asta acum.
El: ai dreptate, voiam să merg afară. dar ne vedem mâine şi îmi zici..
Eu: da, sigur…

Am rămas cu ochii la fereastra aceea albă, cu fundal violet. Era pentru prima dată când vorbeam cu un coleg de clasă pe messenger. Şi tot pentru prima dată se interesase cineva de ceea ce îmi place. Nu pot spune că mă simţeam măgulită, dar parcă licărise o speranţă în sufletul meu. Speranţa că poate lucrurile aveau să se schimbe în clasă… şi că aveam să găsesc un sprijin, chiar dacă era vorba de o singură persoană. Cu visul ăsta am pornit şi a doua zi spre şcoală, cu discursul pregătit pentru Heathcliff, gata să îi împărtăşesc toate ideile mele nebune şi toată lista de trupe pe care o aveam până în acel moment. Cu multă încredere în mine, am intrat în clasă, parcă pentru prima dată simţindu-mă bine în pielea mea. Când am ajuns, Heathcliff era deja acolo. Ce să fac? Mi-am potrivit paşii, neştiind dacă să îl salut sau nu… sau ce naiba era să fac? Cum vorbeşti cu oamenii în preajma cărora te simţi bine? Am ridicat mâna. Nu m-a văzut, era cu spatele. Un pic deznădăjduită, m-am aşezat în bancă, spunându-mi că poate mai încolo vom vorbi.. dar n-am vorbit. Fără a se dezlipi de gaşca de băieţi, Heathcliff nu părea a da importanţă faptului că îmi promisese că vom vorbi.. dar despre ce vorbeam? Despre ce îmi place mie? Cui îi pasă de ce îmi place mie sau de ce mi-aş dori? În cele din urmă, nu se schimbă nimic… tot o apă şi-un pământ.Totuşi.. fusese drăguţ. Măcar atât cât a fost. Cu amărăciune, dar cu vaga satisfacţie că poate se ascunde un om deosebit în spatele măştii de om lumesc, mi-am aruncat din nou ochii în cartea de istorie, pe când lumea îşi făcea de lucru în spatele clasei. Nici nu voiam să îi mai aud, dar să îi văd. Voiam să mă fac una cu cartea aia. Şi poate că ar fi mai uşor să fii lăsat în pace. Numai că oamenii nu găsesc plăcere în a lăsa un om, ci trebuie să îl chinuie. Şi deodată am simţit cum ceva încerca să mi se strecoare între braţ şi piept, aşa că am strâns mâna. În momentul acela, am putut doar să văd cum sacoul meu de şcoală era murdar complet de la o banană mult prea coaptă. Şi întorcându-mă furioasă, mi-a căzut cerul în cap să văd că persoana care se gândise că îmi lipsea asta fusese tocmai Heathcliff. Tot avântul meu de a da o palmă celui care făcuse asta se transformase în timp oprit. Am privit cu ochii aproape în lacrimi spre el, după care m-am întors, mi-am dat jos sacoul şi mi l-am pus în bancă, continuând să citesc visele mele din cartea de istorie. Ce speranţe aveam? Că e cineva diferit? E vina ta.. Lumea încearcă să se adapteze. Doar aşa poate supravieţui.

În drum spre casă, am îngheţat de frig, neavând ce haină să pun pe mine, deoarece sacoul îmi era mult prea murdar. Iar frigul acela mi-a amintit să mai privesc şi în jur când sunt pe lângă oameni. Dar nu pentru a-i preţui, ci pentru a-mi aminti că pe fiecare trebuie să îl ţin minte şi la fiecare trebuie să fiu atentă. Căci nimeni, dar nimeni nu contează. Nici pentru ei, nici pentru mine. Poate mi-ar fi fost mai uşor în viaţă dacă mă ţineam de cuvânt fiind atât de egoistă. Am urcat în casă, iar mama mi-a inspectat curioasă sacoul, întrebându-mă ce e cu el. Dar deja nu mai ţineau de ea problemele mele. Aşa că…

– Am scăpat o banană pe el.
– Dar n-ai avut banană azi la ş…
– Pune-l la spălat.

Şi am tăcut. Cum tac de obicei. Fără vreo speranţă de a mă mai vindeca. Fără a mă bucura de ce e simplu.

Roșu și-atât

Când am cunoscut-o pe Lena, aveam abia douăzeci de ani. Nici nu ştiam să spun cum trebuie cum mă cheamă, aşa că am rămas prost în faţa ei. Ce era să îi zic? Bună, eu sunt Sebastian. Aşa, şi ce dacă eşti? Eşti cea mai frumoasă femeie din încăpere şi cred că ar trebui să cunoşti un Sebastian. Îmi închipui că el ar clădi un imens altar închinat frumuseţii tale fără seamăn. Ştiu şi eu? Mut şi prost, aşa am fost când a intrat în încăpere, îmbrăcată într-o rochie roşie, ce i se revărsa în valuri până la glezne. Mulţi şi-au pierdut astâmpărul la vederea unei asemenea zeiţe, îţi spun eu. Nu puteai să îţi iei ochii de la făptura asta divină, care cobora treptele în paşi de dans, frângând inimi în stânga şi în dreapta. Buzele ei roşii schiţau zâmbete viclene la vederea fiecărei femei copleşite de neatenţia exemplarului de sex masculin de lângă ea. Ştia că e privită de toată lumea şi că toată lumea asta îi stătea la picioare dacă o îmbrăţişa, dar parcă mâinile strânse în faţa broşei de la mijloc trădau o oarecare timiditate, o urmă de nesiguranţă, un moment din acela în care ai senzaţia că vei cădea în văzul tuturor. Cine ştie, se temea de lume sau se temea să nu cadă, naiba ştia. Cei câţiva ani alături de ea nu m-au ajutat să îmi răspund. Poate a fost mai bine să îmi imaginez că era astrală şi că grija ei era universul, şi nu cuta rochiei care o făcea să pară că are burta mare. Vicleană sau nu, nene Ben, îţi spun eu că Lena mi-a întors toate credinţele pe dos. Am uitat de Dumnezeu văzând-o şi m-am închinat ani de-a rândul la chipul ei cioplit. O muză, un univers, o picătură de apă în deşert.. speranţa mea că lumea e mai mult decât un simplu drum în care menirea unora e să îşi imagineze cum ar fi în loc să o vadă cum e de fapt. Ai putea spune că Lena a fost alarma mea de dimineaţă. Trezirea conştiinţei, cu ea călcându-mi mintea în picioare, în paşi uşori de dans, cu valurile unei rochii roşii, care se împletesc frumos printre nişte picioare superb croite. Am ridicat ochii din paharul meu de gin şi am văzut făptura asta făcându-şi intrarea într-o sală încărcată de distinse persoane, de altfel, dar în care părea că pentru ea fusese organizat întregul eveniment.

Lena era actriţă, una foarte bună, ţineau ziarele morţiş să amintească de fiecare dată când se întorcea cu câte un premiu din străinătate. Speranţa noastră. Juca într-un film, îşi căpăta faima cuvenită, fura inimi, apărea la evenimente, îmi distrugea viaţa.. lucruri cotidiene. Apoi dispărea, iar singura ocupaţie a lumii era să îi ţină în vizor viaţa amoroasă. Apoi apărea din nou într-o ecranizare celebră şi asta era, talentul ei strălucea din nou printre stele. Serata aceea era dedicată unui astfel de moment, căci întreaga distribuţie a filmului „Tăcut”, din care făcea parte şi Lena, câştigase numeroase premii la un festival internaţional. Lumea fremăta de atunci, aveam din nou de ce să fim mândri. Eu nu ştiu dacă eram mândru, dar eram student la Regie şi Film şi căutam cu ardoare să îmi găsesc un loc la masa celor mari şi tocmai ăsta fusese principalul motiv pentru care insistasem pe lângă profesorii mei să îmi dea şansa să particip alături de ei la prestigiosul eveniment, unde avea să apară întreaga echipă a filmului amintit mai sus. Sebastian, tu eşti băiat bun şi sârguincios, ar trebui să faci cunoştinţă cu lumea asta, poate că într-o zi vei fi în vârful ei, mi-au zis. Dacă ar fi ştiut.. măcar să fi ştiut.

Îmbrăcat într-un costum ieftin, cafeniu, decolorat, cu o cămaşă albă, puţin şifonată şi cu pantofii negri de facultate, am adunat toată inima de care aveam nevoie şi am păşit pe uşa din spate, pe unde mă invitase o domnişoară care a crezut că ţinuta mea ponosită n-ar trebui etalată în faţa celor ce meritau să vadă uşa principală. Crezi că era vreo problemă? Nicidecum.. nu îmi păsase niciodată de ce ar fi putut crede lumea despre ce port. Era cazul să încep atunci? Poate că da, căci mă simţeam ca o cârpă pe lângă eleganţa Lenei. Şi când s-a apropiat de grupul unde reuşisem şi eu să mă lipesc făcând o glumă răsuflată legată de anii ’30, m-am făcut mic, căci ei erau mari. Nici nu ştiu de ce ar fi vrut să îmi vorbească. Ce să îi spun? Că sunt Sebastian? Sebastian şi mai cum? A, nu te cunosc. Normal, nimeni nu o face. Dar de-aţi fi ştiut.. de-aş fi ştiut.. Privirea Lenei căzând pe chipul meu proaspăt ras şi mutilat pe stânga de o utilizare necorespunzătoare a lamei m-a blocat. Nici Sebastian nu am ştiut că mă cheamă. Am mimat un salut cu paharul şi am evitat să o mai privesc. Pe Lena. Ce vrei? Aveam douăzeci de ani.. îmi era teamă de tot ce mişca. Nici măcar încredere în talentul meu nu aveam. Şi mi se zicea că am talent, nu caut să te păcălesc. Încă de mic mă lăsaseră ai mei în pace când mă vedeau că stau toată ziua cu nasul în cărţi, cu ochii pe pereţi, cu mintea în alte lumi. Lasă băiatul în pace să facă el ce îşi doreşte, îşi va găsi drumul într-o zi. Tot imaginându-mi lucruri, am început să croiesc altfel realităţile, şi dacă îţi spun că în seara aia am ridicat cu tupeu privirea spre Lena şi am invitat-o la dans, înseamnă că aşa a fost. Te pot face să crezi asta, nu îmi e greu. Dar mi-ar plăcea măcar o dată să spun povestea mea, aşa cum a fost, nu cum ar fi trebuit să fie, cu mine dând cu ea de pământ şi spunându-i să mă lase dracului în pace, cu rochia ei roşie cu tot. N-am dansat, n-am zis. Dar aş fi putut.

Ai mei credeau că am să mă fac scriitor. Dar îmi plăcea să lucrez cu oamenii, atunci când era cazul. Îmi plăcea să îi pun în diferite ipostaze, să le provoc puterile, să îi storc de resurse. Nu puteam fi doar omul care scrie despre ceva şi lasă acel ceva acolo, pentru a fi găsit cândva.. trebuia să fiu mai mult. Sau nu mai mult, doar altceva. Aşa că am decis imediat ce am luat examenele să dau la Regie şi Film. Să cunosc şi Lena mea, să pot pune în mişcare toate universurile în care aş fi putut fi orice nu am fost şi nu sunt. E un sentiment înălţător odată ce vezi că teoria universurilor paralele nu prea mai are rost în lumea noastră în care primează realităţile fabricate. Regizor. M-ai crede dacă ţi-aş spune că am dat costumul acela prăfuit pe un frac superb în doar şase ani după întâmplarea aceea? Şi dacă atunci nu i-am spus nimic Lenei, am avut grijă ca următorii şase ani să fie dedicaţi unei munci asidue ce avea ca singur scop atingerea unei corzi sensibile în universul nostru mare. Lena. Șase ani închinaţi muzei la care visam să ajung, să îmi trăiesc şi eu realitatea cumva.

– Aş vrea să luăm legătura cu Lena S. pentru rolul principal.

Iar Lena a devenit protagonista primului lungmetraj regizat de mine. A strălucit din nou, iar rolul i s-a potrivit ca o mănuşă. Era nevasta unui erou de război, întors acasă, dar care era nevoit să se lupte cu fantomele războiului. Ce, nu ţi se pare interesant, nene? Lumii i s-a părut, mă mir că nu ai auzit de el. Nici de mine nu ai auzit, bănuiesc. Dar eu nu am importanţă acum, de ce să am? Vorbeam de Lena şi de frumuseţea ei, acompaniată de un spirit de geniu şi de o versatilitate nemaiîntâlnită. Jongla cu stările într-un anume fel, tipic ei, necunoscut altora. O anumită ascuţime a spiritului, instincte bine conturate.. avea totul. Numai memoria îi lipsea, căci nu mai ştia că desconsiderase din două priviri un tânăr în costum cafeniu, în urmă cu şase ani. Cine ştie câţi mai desconsiderase ea de atunci.. Nu îi purtam pică, mă măgulea atenţia ei, dorinţa-i de a-mi fi aproape în orice moment liber. M-a surprins să o văd venind către mine, într-o rochiţă verde, care contrasta perfect cu ochii, cerându-mi să ieşim împreună undeva.

Era o femeie frumoasă, poate că devenisem şi eu atrăgător de nu mai simţea vădita repulsie din urmă cu şase ani. Am acceptat. O cină cu jazz în surdină, cu poveşti frumoase şi cu convingerea mea că întreaga ei carieră o luase iar pe o pantă descendentă. Cunoscând-o mai bine, am realizat că eleganţa era uneori acompaniată de o surdă isterie, ceea ce mi s-a părut magnific. Încă de la filmări observasem că avea tendinţa de a-şi impune vocal punctele de vedere, punându-i pe toţi la punct. Dar nu dădusem atenţie. Abia la prima noastră ceartă am fost uimit de potopul de cuvinte vulgare pe care le ştia. Ar trebui un dicţionar pentru aşa ceva, îţi zic eu. Lena era vulcanică în intimitate, nebună uneori, sălbatică, lipsită de control. În public, se adapta în funcţie de context. Fusese în stare să pozeze timp de trei zile în faţa alor mei în femeia casnică, etern ataşată de bucătărie şi de întreţinerea gospodăriei, cu toate că nu gătea niciodată în alt context. Dar aşa îşi câştiga ea o pâine.. prieteni. Pretinzând că e ceea ce nu era. Până în punctul în care am ajuns să mă întreb dacă e cu mine autentică.. sau măcar cu ea. Un mister. O comoară încă, un zâmbet plăcut dimineaţa.

Încă doi ani şi Lena mă anunţă că aşteaptă un copil. I-am zis să îl aştepte ea, că eu am puţină treabă în oraş. Nu i-a plăcut gluma şi a plâns o zi întreagă, reproşându-mi că nu îmi doresc să fiu tată. Nu ştiu dacă îmi doream atunci asta, dar nici indiferent nu îmi era. Era un sentiment necunoscut, nu îl trăisem. Când îmi spusese, eram prins între două proiecte urgente, pe când ea nu mai lucra de ceva vreme la niciunul.. trecuseră vremurile când eram amândoi pe val. Nu mai prinsese de mult timp un rol bun şi frumuseţea ei începea să pălească odată cu anii. Nu mai era ceea ce căutau oamenii. Alte dive în rochii roşii îi luaseră locul. Iar ea, la 32 de ani, rămânea doar cu iubitul ei, regizor, şi cu un copil pe drum. Când a venit micuţa Irma pe lume, ne-am bucurat nespus amândoi. Lena era ocupată cu ea în permanenţă, iar certurile pe tema carierei dispăruseră. Eu îmi vedeam de cariera mea, însă, care înflorea tot mai tare. Eram încântat să pot oferi un trai îndestulat familiei mele făcând ceea ce îmi plăcea. Lena s-a mulţumit cu asta o vreme.. şi cu Irma. După un an, însă, dorinţa de a reveni în faţa camerelor începu să o macine. Uitând să se mai preocupe de nevoile micuţei, Lena începu insistent să pretindă roluri în proiectele de care eram legat. Pot să încerc să îţi găsesc câte ceva dacă vrei neapărat, dar nu ştiu dacă vor fi roluri principale, dragă. S-a supărat, de ce nu ar fi meritat rolul principal? A dat o probă. Nu a luat-o. A venit furioasă acasă.

– M-am săturat, Sebastian. Crezi că asta îmi doream pentru viitor? Un copil? Să nu mă sprijini? Să nu îmi validezi dorinţa de a mai juca din nou? Am sperat că familia asta te va face să fii mai puţin egoist! Mereu eşti egoist şi vezi doar de muncă.. şi mă laşi cu copilul. Şi plânge! Nu mai suport aşa ceva.. eşti ditamai regizorul şi nu eşti în stare să obţii nimic pentru nevastă-ta, cu care ai o familie! Voiai să fiu casnică, să îngrijesc copilul până la majorat? Să fac de mâncare toată ziua, ca maică-ta? Drept cine mă iei?

Ai dreptate, i-am zis eu, calm, ţinând-o pe Irma în braţe, care dădea să plângă. Eşti liberă să îţi redresezi cariera şi te susţin din tot sufletul. Dar nu poţi pretinde ajutor de la mine, în cazul acesta, având în vedere că nici eu nu voi avea cum să cer ajutor la îngrijirea Irmei. Nu am roluri şi relaţii pentru tine. Dacă vrei să te descurci, ridică-te prin propriile forţe, nu în cârca mea. Mi se pare un schimb echitabil.

Nu a găsit niciun rol care să îi satisfacă dorinţa de afirmare. După câteva luni de tăcere şi de chin sufletesc, Lena a dispărut. Am găsit-o într-o dimineaţă întinsă pe pat, nemişcată, cu ochii fixaţi pe tavan, îmbrăcată în rochia roşie şi cu ruj roşu pe buze. Se pare că nu mă uitase, până la urmă. Muza mea se lăsase pradă morţii, îmbrăţişase lumea de dinolo. Nu dorise să iasă din scenă fără stil, fără a epata. Ziarele au urlat după vedeta lor preaiubită, de care uitaseră cu desăvârşire. Şi abia atunci am înţeles ce o chinuise atât de mult pe Lena, ce o frustra.. mulţi curioşi au condus-o pe ultimul drum, prea puţini cunoscuţi. Am stat multe nopţi la rând de vorbă cu ea. O vreme m-am simţit vinovat de încăpăţânarea mea de a nu o ajuta, dar îmi plăcea să cred că fusesem corect faţă de toţi cei care munceau corect pentru o şansă. În definitiv, cei mai buni câştigă. Mi-a fost dat să aflu abia mai târziu asta..

– Şi de Irma ce s-a ales?

– Păi ce să se aleagă, nene.. am renunţat la multe dintre proiectele mele şi am încercat să o cresc cum am putut, neştiind cum să am grijă de un boboc de floare care avea să devină expresia dureroasă a mamei sale. Irma s-a transformat într-o fetiţă superbă, fermecătoare. Noaptea târziu, când încercam să dau de cap vreunor idei întortocheate, o vedeam trăgând păturica după ea, strigându-mi să merg la nani, că mă papă nenea. Iubea atenţia, o obţinea cu uşurinţă. Cine o cunoştea, se ataşa etern de ea. Cosiţe brunete şi obrăjori bucălaţi.. o atitudine de om mare, cu marile scăpări de copil poznaş. Era imposibil să nu o iubeşti. Nu aveai cum.. îi plăcea să întruchipeze fel de fel de personaje pe care le întâlnea prin cărţile citite şi curând am realizat că avea şarmul mamei sale… şi cam aceeaşi înclinaţii într-ale artei. Cu mine semăna doar la ochi. Şi la incapacitatea de a empatiza. Se ruga bunică-sa cu orele să înţeleagă când îi spune ceva, ea nimic. Nu pricepea de ce se chinuie sărmana femeie să o înveţe câte ceva. Nici până acum nu a învăţat cum stau lucrurile în lumea asta..

Cât a fost mică, mi-a fost uşor cu ea. Nu avea niciodată pretenţii de la noi, voia doar să o lăsăm în pace.. se pare că îmi mai semăna într-o privinţă, hehe.. Am lăsat-o atunci când voia să se închidă în cameră şi să îmi asculte casetele vechi cu The Doors şi Rolling Stones. Ce dacă avea abia nouă anişori? Era simpatică în deplinătatea maturităţii ei de copil. Obiceiul care ne lega şi care ne lăsa să simţim că nu suntem simple cunoştinţe era scurta plimbare de seară prin parc. De fiecare dată când nu intervenea ceva decisiv, ieşeam la o plimbare seara.. la ora opt, după cină. Lăsam farfuriile în chiuvetă şi alergam râzând pe scări, încercând să prindem soarele asfinţitului când era vară şi primi fulgi de zăpadă iarna. Era uşor cu Irma. Vorbea mereu despre lucrurile citite. Era mereu lucrurile citite. Nici nu era ea.. doar o imagine culeasă din cărţi.

– Tăticule, vom pleca noi oare spre meleagul unde se nasc sirenele?

Mereu mă întreba lucruri la care nu ştiam cum să vreau să răspund. Aş fi putut fabula o veşnicie, dar nu îmi plăcea cum se dedă tot mai mult activităţii de care mult timp dorisem să o feresc. O vedeam pe maică-sa în ea, nu voiam să fie Lena, chiar dacă practic era parte din ea. Aşa că, preferam să mă opresc, să îi ciufulesc zulufii şi să îi spun sec.

– Nu ştiu, tată.

O tot ferisem până atunci de lumea cu care mă confruntam. O voiam mai realistă, chiar dacă avea un farmec pe care nu mi-aş fi dorit să îl piardă. O voiam mergând pe urmele savanţilor, să nu se lase pradă unei lumi care practic te mănâncă de viu, lăsându-te să nu te mai cunoşti. Moartea Lenei mă urmărea, se aşezase pe mine ca o pecete. Nu mă lăsa să respir. Deschideam uşa camerei şi o vedeam uneori stând nemişcată pe pat, în rochia ei roşie, cu rujul roşu pe buze, cu ochii fixaţi pe tavan. Şi îmi imaginam că într-o zi Irma ar putea fi în locul ei. Căci îi semăna atât de mult. Şi mă rugam în chinul meu să nu fie aşa. Să rămână Irma cea mică, nehotărâtă, care explorează şi care nu se opreşte la un singur drum. N-am greşit niciodată atât de mult.

– Ce, a luat-o pe urmele mă-sii?

Înainte să facă paisprezece ani, am ajuns să pierd din averea acumulată de-a lungul anilor mei de glorie. Experienţa mea nu se mai mula pe cerinţele vremurilor.. eram doar un regizor prăfuit, cu idei învechite, profund afectat de dispariţia minunatei soţii, susţineau tabloidele. Refuzând câteva proiecte importante în încercarea de a-i acorda Irmei o educaţie sănătoasă, mi-am pierdut din notorietate. Am rămas Sebastian şi mai cum? Mai eram contactat din când în când, dar tocmai dezamăgirea cauzată de lipsa unui proiect care să scoată demonul din mine mă făcea să dau doar pe jumătate. Şi rezultatele să fie mediocre. Apoi proaste. Apoi nu au mai fost. Curând, nu mai eram. Singurii bani pe care îi mai aveam erau pentru liceul fetei, oriunde voia ea să meargă. Îi sugerasem în repetate rânduri să o ia înspre matematică, informatică, fizică. Dar arta… arta o atrăgea ca un magnet pe frumoasa mea Irma, care crescuse şi înflorise ca un boboc de trandafir. Părul maică-sii, fizionomia maică-sii… era Lena, dureros de Lena. Tocmai din cauza asta, nu a fost o surpriză enormă să o aud că vrea să dea la arte, la actorie. Am privit-o din fotoliu şi nu am ştiut ce să mai zic. Maică-mea a zis că e posedată şi să o trimit unde vreau eu, că nu-i de capul ei! Sebastian, vrei să ajungă ca mă-sa? Nu ţi-a ajuns una? Vă bagă în boală arta asta.. vrei să îi mai sapi şi ei mormântul când nu şi-o mai găsi de lucru peste zece douăzeci de ani? Trimite-o la o şcoală normală şi să facă pe actriţa acasă.

Irma auzise discuţia, mereu auzea ce se spunea la noi în casă. Şi ţin minte cum a venit în salon şi s-a oprit dârză în faţa mea, cu văpăi în privire.

– Nu sunt mama.

Nu mă aşteptam să aducă vorba de Lena. Nu vorbeam prea des despre ea. Era prea dureros. Şi nu mă pregătisem îndeajuns pentru momentul acesta.

– Şi nu pentru că ar fi fost o ruşine să fiu ca mama. Am aflat multe despre ea, şi nu de la voi. Ştiu ce fel de femeie a fost şi pentru ce a trăit. Şi ştiu şi de ce nu a mai vrut să trăiască. Dar eu nu sunt mama. Pentru mine, lumea asta e împărţită în alb şi negru şi în culori. Tocmai de-asta, vezi bine, reuşesc să mă împac bine cu toate zonele în care încerc ceva. Eu ştiu că îmi vrei binele. Şi tocmai pentru că îmi vrei binele, fă-mi un bine şi lasă-mă să aleg să nu fiu ca mama în felul meu, nu în al vostru.

Câteva luni mai târziu, Irma începea liceul exact unde îşi dorise. De fiecare dată când venea acasă, avea altă atitudine, se vedea că învăţase ceva nou şi că ţinea morţiş să împărtăşească asta cu noi. Mă bucuram să o văd împlinită, făcând ce îi place, chiar dacă teama rochiei roşii mă urmărea în fiecare noapte. În definitiv, poate că nebunatica asta era mai raţională decât noi toţi la un loc. Se ridica uşor, prin propriile forţe. Şi chiar dacă eu apusesem de mult, mă completa împlinirea ei sufletească. Ştia cine vrea să devină, cum vrea să devină. Îmi merita sprijinul. Muncitoare, Irma mea a luat examenele cu brio şi se pregătea de acum să dea mai departe tot la actorie. Numai ca într-o seară să vină acasă trântind şi bufnind, aruncându-şi geanta fix la picioarele mele.

Am nevoie să vorbeşti cu comisia pentru mine. Sunt cunoştinţe de-ale tale, tati. Mi-ar fi bine să se ştie a cui fiică sunt după ce dau proba.

– Dar Irma, nu ai încredere în propriile forţe?

– Ba da, tati! Dar e concurenţă, vreau să îmi asigur un loc! Nu avem niciun ban, nu vezi? Cu ce îmi plăteşti taxele? Cu banii care trebuie să îţi vină de vreo trei ani şi nu mai vin? Ajută-mă şi pe mine cu ceva, ce naiba!

Cu costumul cafeniu şi cu cămaşa cam şifonată, am căutat membrii comisiei, actori respectabili cu care lucrasem cândva la un film. Nu îmi plăcea ideea favoritismelor, dar altceva nu mai aveam să îi ofer Irmei. Nici măcar aşa nu aveam certitudinea că voi reuşi, dar am închis ochii şi am pătruns în birou, încercând să zâmbesc, chiar dacă forţat.

– Hehe, bună ziua. Sunt Sebastian M., mă mai cunoaşteţi?

Domnul în cauză mă privi pe deasupra ochelarilor, cu un aer de vagă superioritate în faţa prezenţei mele umile.

– Nu, domnule, de unde să vă cunosc?

– E, păi am lucrat împreună la „Sahara”, nu mai ştiţi? „Nu mă ucide, Jan!” Sună cunoscut?

Deodată, expresia i se schimbă şi atmosfera se detensionă.. aparent. Căci eu tot nu mă simţeam în largul meu, ştiind ce vreau să fac.

– A, desigur! Îmi cer scuze, sunt atâţia ani de atunci.. şi dumneavoastră v-aţi retras din lumea asta.. chiar, cu ce vă mai ocupaţi?

– Ăă, încerc să mai scriu. Probabil îmi voi face debutul curând.

– O, aştept cu nerăbdare, domnule Sebastian… M., da. Cu ce ocazie pe aici?

Mi-am dres vocea, sigur mi-ar fi tremurat ca mâinile.

– A, da. Fata mea, Irma, ar vrea să susţină proba de admitere la facultatea asta şi am venit să mă interesez care ar fi sistemul de evaluare.

– Ei haideţi acum, doar nu credeţi că fata unui drag prieten va fi defavorizată la proba aceea..

Drag prieten. Defavorizată. Cuvintele îmi înotau prin minte, lovindu-se de conştiinţa mea care îmi spunea că e cazul să plec cât mai repede. Nu îmi era prieten şi nici ideea că Irma avea să aibă un avantaj necinstit faţă de ceilalţi nu îmi plăcea. Dar am tăcut. Ca să nu mai văd rochia roşie. Iar Irma mea a devenit actriţa de succes pe care o adoră toate tabloidele astăzi, nene. Sigur ai văzut-o la televizor. Acum joacă în „Apartamente”.

– Nu zău! Mă tot uit cu nevastă-mea! Ce dragă ne mai e fata aia… nici nu ştiam că e fata dumitale.

– Păi nu, că au trecut mulţi ani.. pe mine nici nu mă mai dau la televizor de atunci. Are treizeci şi cinci de ani, draga de ea. Tot frumoasă, ca o floare.

– Ştim, aia mică a vecinei zice că vrea să fie frumoasă ca ea când o creşte. Acuma, dacă nu te superi, dacă tot are bani şi o cunoaşte lumea, tu de ce stai în mizeria asta de spital, pe aşternuturile astea şi cu pijamaua cârpită?

Brusc, îmi revin din reverie şi realizez că sunt într-un salon de spital, unde soarele pătrunde trist prin geamurile murdare. O muscă bâzâie lângă cana mea cu ceai. În dreapta mea, un alt pacient, căruia m-am destăinuit.. eu.. gârbovit, cu o căciuliţă pe cap, încerc să îmi încălzesc mâinile frecându-le una de cealaltă. Visul trecutului s-a spulberat de îndată ce am realizat cine sunt acum. Sau cine nu sunt, mai degrabă. Zilele trecute, am încercat să trec strada şi o maşină a intrat în mine, aruncându-mă câţiva metri mai încolo. Mi-au zis că eu aş fi fost vinovat, dar probabil că vinovatul a avut cu cine vorbi, cu vreun prieten drag care să nu îl lase defavorizat. Mi-a zdruncinat toate măruntaiele şi aici n-au ce îmi face, mi-au zis să stau şi eu liniştit pe pat. La alt spital n-am unde mă duce. Irma a sunat la spital de dimineaţă să îmi spună că ajunge în oraş şi că trece să mă vadă. Asta mi-a înseninat ziua şi m-a făcut să povestesc cum mi-a schimbat viaţa. Tavanul e plin de mucegai, uneori simt că mă sufoc în salonul ăsta. Noroc că am dat de oameni de treabă. Nimeni nu mă mai ştie acum. Vremurile s-au schimbat. Pentru unii în bine. Şi pentru mine. S-au schimbat. Cumva.. mi-am dat tinereţea pe o coajă de pâine şi o cană cu ceai.

O asistentă bagă capul pe uşă şi strigă la mine.

-Nea Sebastiane, vezi că vine fii-ta la tine, aşază şi tu cearceaful ăla că arată ca dracu’!

Încerc să mă ridic şi mă loveşte o durere groaznică… de parcă m-ar fi bătut conştiinţa toată noaptea. Chinuit, trag de aşternuturi şi îmi aşez căciula pe cap. N-aş vrea să arăt rău în faţa fetei mele. N-am mai văzut-o de trei ani. Nu mai vine pe acasă, cică nu mai are timp. Asta-i viaţa de actor. Ea să fie sănătoasă..

O văd cum deschide uşa în silă, urmărind să vadă dacă nu s-a murdărit cumva pe degete. E distinsă, cu părul coafat, cu un costum elegant… nici nu intră bine în peisajul ăsta sărăcăcios. Parcă e din altă lume. Parcă e Lena, iar eu sunt băiatul îmbrăcat în costum cafeniu. La fel mă simt. Mic şi umil. Se opreşte în faţa patului meu şi mă priveşte cu un vag iz de părere de rău.

– Sărut mâna, tată. Te doare ceva?

– Nu, draga mea, îi zic eu cu lacrimi în ochi. Doar m-a scuturat niţel.

– Ce aşternuturi pun astea pe pat aici? Ce sunt zdrenţele astea?

– Pe astea le-am adus de acasă, o lămuresc ruşinat.

Ea încearcă să îşi facă puţin loc pe patul meu, roşind în faţa adevărului scăpat din greşeală. Acasă e greu, Irma. Abia de mă ajung cu banii. Am pensia mică şi totu-i scump la noi în oraş. Fac focul doar când e foarte frig şi mai pun o pătură pe mine când îmi e frig şi nu am lemne. Uneori beau doar ceai seara. Alteori am şi pâine.

– Nu am vrut să le stric pe alea bune, fata tatii. Ştii cum e aici în spital.

– Da.. mănânci bine?

– Am ceai aici. Nu prea are gust, cred că fac în cantităţi mari ăştia aici.

– Dar de mâncat.. mănânci?

– Da, tată, mănânc. Dar tu ce mai faci? Pe unde mai umbli?

– Eu sunt bine, tată. Îţi las nişte bani să îţi ia cineva câte ceva de mâncare, bine?

– Lasă banii, mai stai cu mine să vorbim. Te-am văzut în „Apartamente”.

– Hai lasă-mă, tată, serialul ăla e o porcărie. Noroc că scot bani buni din el, că altfel îi dădeam dracului de mult.

Auzind-o, reuşesc să îmi dau seama într-un final de ce Irma nu va fi niciodată ca maică-sa. Lena, în ciuda capriciilor ei, iubea meseria şi se dedica întru totul ei, chiar dacă nu erau câştiguri financiare imense. Iubea meseria şi o practica pentru experienţă mai mult. Nu neg, poate că şi Irma îşi iubeşte meseria, dar pune mai presus de toate interesul. Ce obţine din ceea ce face. Şi orice face, face pentru a obţine ceva şi nu pe degeaba sau pentru sentimente, experienţe. Ea nu se va îmbrăca niciodată într-o rochie roşie pentru a privi spre tavan, căci asta nu îi va aduce niciun câştig. Uşurat şi totodată amărât, suflu greu.

– Mai stai cu mine, Irma.. poate ne plimbăm diseară la opt.

– Hai, tată, lasă-mă cu prostiile. Tu crezi că am timp de plimbări? Am venit să te văd că mi-a zis o vecină de-a ta că te-a călcat maşina, nu că aveam chef de vizite. Dar văd că eşti bine. Ştii ce ocupată sunt. Mai vorbim noi altădată. Hai că-ţi las nişte bani să ai acolo. Te sun eu când pot. Sărut mâna, la revedere!

Irma mea pleacă înainte să îi pot spune că mi-au deconectat telefonul încă de acum un an. Oare cum o să mă mai sune acum? Şi banii ăştia, eu ce să fac cu ei? Pe cine să trimit la magazin să îmi ia de mâncare? Sunt singur. Săraca de ea, probabil că se grăbea. Mititica, oare cum se descurcă? Ar trebui să mai mănânce şi ea că a slăbit tare. Oare când mi-i aduce pe cei mici să îi văd? E, cine ar vrea să vadă un bătrân care miroase urât, totuşi.. poate de-asta se şi grăbea. Nu sunt tatăl cu care să te mândreşti, Irma. Am ratat trenul către succes.. iar acum îl mai aştept doar pe cel spre moarte. Sperând să mă ia înainte să mi se dezintegreze conştiinţa.

– Ce fată frumoasă ai, nea Sebastiane, îmi zice vecinul de pat. Da’ ce a stat aşa puţin?

– Are treabă, da’ se întoarce. Mâine sigur vine şi stă mai mult.

– Ce păcat că n-o mai văd. Mie-mi dau drumul acasă azi, nene.. da’ vino pe la noi când ieşi şi tu. Nevastă-mea a zis că face tochitură cu mămăligă.

– Doar să nu vină fata câteva zile pe la mine.. poate îi aduce şi pe copii.

– Da, mare noroc ai să ai nepoţi, nene Sebastian. Şi fată aşa frumoasă. Cre’ c-o duci bine acasă.

– Da, sunt fericit.

Închid ochii şi îmi imaginez încă o dată fata coborând treptele în rochia ei roşie. Nu mai e nimic acum. Nici eu, nici ea. Rămân singur în salon, cu musca bâzâind lângă cana mea de ceai. Şi aştept. Nu pe Irma, ea nu mai vine. Nici asistenta să îmi facă injecţia. Nici măcar un nou tovarăş căruia să-i povestesc viaţa mea. Aştept, privind spre tavanul plin de mucegai. Aştept, lăsând lumina palidă ce bate prin geamuri să îmi lumineze ochii înlăcrimaţi şi chipul brăzdat de riduri. Aştept, ascultând ticăitul ceasului. Aştept să vină moartea. Dar nici ea nu mai vine.

De la fereastră

De la fereastră, Sarah priveşte universul. Cer, copaci, păsări, blocuri, stradă. O sumă de nimicuri ce alcătuiesc un univers. Universul ei. Locuieşte într-un apartament drăguţ, cumpărat cu greu după ani de muncă. Lucrul ei, îşi zice. Măcar ştie pentru ce a muncit. Un salariu modest, dar ambiţie mare. Mereu îi zisese maică-sa că e fată ambiţioasă şi că va reuşi în viaţă. Dacă viaţa se termina la o slujbă decent plătită şi la un apartament al ei, atunci reuşise. Era om mare acum. Treizeci şi cinci de ani de acum.. şi doar un apartament pe o stadă centrală. În rest, singurătate? Amărăciune? Nu s-ar zice. În dimineţile în care se trezea cu liniştea în urechi, Sarah numai la o familie gălăgioasă nu obişnuia să se gândească. Poate ar trebui să îşi ia un câine, îşi mai spune uneori, dar ideea de responsabilitate o macină. I se întâmplă să nu ştie de ea, dar de altă fiinţă. Un câine ar fi nefericit cu pierderea timpului pe care o practică ea cu succes când priveşte pe fereastră. Un câine are nevoie de atenţie, de afecţiune, de un cămin călduros. Desigur, i-ar putea oferi toate acestea dacă şi-ar da silinţa măcar un pic. Dar nu îşi doreşte. Liniştea şi priveliştea de la fereastră merită toată bruma de timp pe care-l mai găseşte. Mâine va fi altă zi. Slujba, colegii de muncă, rapoartele de întocmit, şeful agitat din cauza termenelor timpurii de predare. Dar azi.. azi era acea zi. Acea zi în care cei treizeci de ani nu însemnau nimic.. poate doar o sumă de experienţe ne/reuşite. Şi o mulţime de momente în care a putut privi universul. De la fereastră, Sarah e ca o doamnă Dalloway a vremurilor noastre. Contemplativă, tăcută, contradictorie. Un univers în mişcare. De la fereastră, Sarah vede oameni pe stradă. Oameni pe care îi cunoaşte. Oameni care o cunosc. Oameni pe care i-ar putea cunoaşte. De la fereastră, uneori, în astfel de momente tăcute, Sarah se vede pe sine, mereu în ziua în care a cumpărat apartamentul.

Mai tânără cu cinci ani, parcă o altă Sarah, Sarah urcă treptele de la metrou cu o nesiguranţă care astăzi nu ar mai defini-o, căci le-a urcat de atâtea ori că nici măcar nu şi le mai aminteşte. Îmbrăcată modest, cu o pereche de pantofi cu toc jos şi cu un palton roşu, învechit, Sarah îşi flutură părul brunet şi aspru în bătaia vântului tomnatic. S-ar zice că ar merge să îşi cunoască sinele, iar gândurile au să îi stea martore la asta. Nu priveşte în stânga, nu priveşte în dreapta, de parcă toată lumea ar şuşoti despre ea. Cine? Copacii? Au o reputaţie în ceea ce priveşte asta, uneori, în adâncul nopţii, când nu îi aude nimeni. Dar în plină zi? Naivă, Sarah refuză să privească natura care se desfăşoară în toată splendoarea.. frunzele dispuse în pături ruginii, rodind în maro şi portocaliu în vârf de copac, ploaia care picură molcom şi cu o oboseală bătrânească pe asfaltul pictat în pete. Nici pe ea nu se priveşte, cum iese în evidenţă în tot peisajul acesta în care totul porneşte din roşu. Cu ea în vârful piramidei, culoarea primară, centrul universului. Păşeşte pe asfaltul ud, cu paşi de balerină, de parcă s-ar teme să nu îl murdărească. Mai că şi-ar cere scuze de la el. Merge Sarah, pentru a se opri brusc în faţa clădirii de la care Sarah însăşi o priveşte. Ce clădire frumoasă, are un aer aşa vechi, dar atât de plăcut.. misterios. Doar un etaj, balcoane mititele, dar suficient de mari pentru o persoană. Ehe, lui nu i-ar fi convenit, îşi spune Sarah, de jos. Cum să ne fi băut cafeaua pe balcon când nu aveam destul loc? Mai căutăm şi altceva, doar nu e singura clădire din lume. Dar se potriveşte? În povestea cui, Sarah? Sarah nu trebuia să vină singură să vadă apartamentul. Nu fusese singură până de curând, iar faptul că acum era avea drept consecinţă nesiguranţa aceasta, teama aceasta, nevoia de a epata printr-un palton roşu. El plecase acum o săptămână din locuinţa închiriată, fără a o mai lăsa să aibă dreptul la replică. Unde te duci? Şi cu noi cum rămâne? Sarah a rămas tăcută privind tot procesul despărţirii. Bagajul, acel adio, pozele aruncate. Nimic n-a mişcat-o. Motivul pentru care el nu mai era se prezenta a fi destul de plauzibil. El voia să se mute într-un oraş mai mare, într-un bloc cu zece etaje. Ea voia să rămână în lumea mică, într-un bloc cu un singur etaj. Sarah, tu nu vezi mai departe de atât? Nu înţelegi că asta e o oportunitate pentru amândoi? Dar poate că Sarah nu căuta o oportunitate.. şi era mulţumită cu ceea ce avea. Şi tocmai din cauza aceasta, Sarah tăcu când auzi propunerea sa. Hai să ne căsătorim. Să se căsătorească. Niciodată nu îşi imaginase că ar trebui să facă aşa ceva, mai ales după ce o văzuse pe propria mamă trecând prin eşecul unei căsnicii. Desigur, era un caz particular, toată lumea e un caz particular, dar ideea de căsnicie, de responsabilitate, o chinuia. Concubinajul era ferit de obligaţii. Iar ei se certau des. Căsnicia ar rezolva toate problemele noastre, Sarah? Sarah nu credea asta. Credea că le va rezolva doar din obligaţie pentru actul întocmit cu acordul amândurora. Obligaţie.. şi fericirea unde? Nu fusese niciodată fericită, dar încă mai păstra în inimă dorinţa de a fi cândva măcar pe jumătate precum visa odată. Cu el ce ar fi fost? Din stradă, Sarah privea spre clădirea alăturată, unde, la fereastra de la parter, erau trase perdelele. De acolo, se vedea o familie. Un nume de familie. Doi copii trişti la fereastră, cu doi părinţi pe fundal care se ceartă. O jucărie jerpelită stă şi ea amărâtă lângă ei, iar decorul e sărăcăcios. Poate că ar trebui să văruiască şi ei clădirea… şi să îşi facă familia fericită, doar de-asta sunt căsătoriţi şi au copii. Din stradă, Sarah priveşte spre clădirea de lângă, tăcută şi frumos văruită, în alb. La balconul de la etaj, se vede pe ea. Modestă, îmbrăcată cu o fustă frumoasă, cu părul prins în coc. Se vede la treizeci de ani, în liniştea aceea plăcută, sorbind dintr-o ceaşcă de cafea, contemplând universul. Şi cumpără apartamentul, luând cu ea toate visele. Acum are ceva.

De la fereastră, Sarah o priveşte pe Sarah în paltonul ei roşu, învechit. A evoluat mult. Părul e mai moale, mai mătăsos, frumos pieptănat. Fusta îi e frumoasă, perfect călcată, părul îi e prin în coc. Poartă cercei discreţi şi se dă cu parfumuri scumpe. E matură şi ambiţioasă. La slujbă se descurcă de minune. Nu mai e Sarah din stradă, chinuită de acel „dacă”, cel care a bântuit-o mult timp de atunci. Dacă ar fi plecat, dacă s-ar fi căsătorit. S-a obişnuit cu singurătatea, chiar dacă uneori se gândeşte că ar putea să întemeieze şi ea o familie. Se mai gândeşte, mai ales când de la fereastră vede trecând copii fericiţi, trăgându-şi mămicile de rochii şi ţinându-şi taţii de mâini, de parcă aceştia i-ar putea urca la cer. Oare cum s-ar auzi vocea unui copil în camera asta plină de ecouri? Cum ar fi să întindă masa cea mare în mijlocul camerei şi să aşeze la ea suflete dragi? Ar putea face asta? Ar putea, desigur. Nu e niciun lucru în lume pe care să nu îl poate face dacă se dedică îndeajuns. Dar ar vrea să facă asta? Probabil că nu. Vremurile au trecut, iar Sarah îmbătrâneşte, pierzându-şi cheful de a nu mai fi singură. Se mai ivesc momente de amărăciune, dar ele trec. Drumul în viaţă nu e liniar.. Sarah ştie că pot exista şi bucle, alt viitor. Convingerile sale au schimbat-o, n-au făcut din ea acel om pe care îl voiau toţi a fi. O soţie respectabilă, o mamă curajoasă, un copil optimist. Au transformat-o doar în Sarah, cea care priveşte la fereastră în zilele ei libere. Şi nimic n-ar putea întrece acest sentiment de completitudine. Poate doar din când în când, când pleacă de la fereastră şi e lovită de liniştea cruntă, şi gândeşte visătoare.

– Poate ar trebui să adopt un câine..

Dar îşi continuă drumul prin tăcere, lăsând ecoul să se piardă în camera în care nimeni nu mai spune nimic.

Your Name. – Capitolul II: Început ( III )

YOUR NAME.

Capitolul II – ÎNceput ( iii )

 

– Hai, dă-te odată jos, se răţoi Tesshi la ea.
– Bine, moşneguţule.
– Eşti tu grea..
– Nu fi porc!

Cei doi păreau a fi început ziua în forţă, ca într-un sitcom cu discuţii de cuplu.

– Dar ce apropiaţi sunteţi voi.
– Ba nu, au strigat ei la unison.

Am izbucnit în râs la auzul sincronizării şi în mintea mea a început să se audă un solo de chitară. Eram prieteni de vreo zece ani de acum: eu, slăbuţica Saya cu bretonul ei drept şi codiţele ce-i atârnau pe spate şi lunganul Tesshi, cu părul lui ca de puşcăriaş. Saya-chin şi Tesshi se ceartă mai mereu, dar parcă se completează, iar asta mă face să cred că s-ar potrivi de minune împreună.

– Hei, Mitsuha, părul îţi stă cum trebuie azi, remarcă Saya-chin zâmbind, în timp ce căuta să îmi mângâie părul.

Părul meu stă mereu la fel, iar stilul l-am învăţat de la bunica, demult: o coadă împletită, strânsă la spate.

– La ce te referi?

Şi aşa mi-am adus aminte şi de conversaţia avută de dimineaţă. „Eşti normală azi, e?” Mai întâi bunica, acum Saya-chin.. dar ce am făcut ieri? Şi tot încerc să îmi amintesc dacă s-a petrecut ceva.

– Păi da, te-a exorcizat bunică-ta? mă întrebă Tesshi îngrijorat.

– Ce să facă?

– Păi erai posedată de spiritul unei vulpi.

– Ce?

Chinuindu-mă să ţin pasul cu acuzaţiile lui Tesshi, deodată o văd pe Saya-chin cum îmi ia apărarea, dezgustată parcă.

– Mereu vrei tu să transformi chestiile în ciudăţenii… Mitsuha era doar stresată, nu?

Stresată?

– Eh, ia staţi aşa.. despre ce naiba vorbiţi?

De ce e toată lumea aşa alarmată? Ieri.. nu îmi amintesc ce s-a petrecut ieri, dar sigur a fost o zi ca toate zilele.

– Huh?

Sunt sigură de asta? Ieri..

– Şi înainte de toatel!

O voce gravă, turnată prin megafon, mi-a întrerupt gândurile.

Peste stradă, lângă nişte sere, într-o parcare obscen de mare, se strânsese un grup de vreo doisprezece oameni. Iar în sânul lor stătea un om înalt, ţinând în mână un megafon: tatăl meu. Pe eşarfa pe care o purta pe deasupra sacoului erau trecute cuvintele „Primar – Miyamizu Toshiki”. Părea a ţine un discurs pentru campania electorală.

„Înainte de toate, pentru ca întreaga comunitate să înflorească, va trebui să ne reglăm bugetul! Odată ce am făcut asta, ne vom putea concentra pe siguranţă şi confort în oraş. În anii precedenţi am reuşit să pun bazele acestor lucruri, dar mi-aş dori să am şansa să îmi termin treaba şi să fac oraşul să strălucească! Voi conduce acest loc cu pasiune şi voi construi o societate în care cu toţii, de la copii la bătrâni, vor putea trăi o viaţă fără griji! Acesta îmi este scopul”.

Discursul lui, spus cu profesionalism fals, îmi amintea în mod neplăcut de politicienii de la televizor, având în vedere şi locul deplasat ales, lângă nişte sere de legume. Nu mă simţeam prea bine. Şoaptele auzite prin mulţime înrăutăţeau asta. „Sigur câştigă Miyamizu acum. Aşa s-ar fi auzit”.

– Hei, Miyamizu.
– Bună dimineaţa.

Mai rău. Un grup de colegi pe care nu îi plac întocmai, au venit să îmi vorbească. Oamenii ăştia, care sunt parte din crema societăţii, ne deranjează pe noi, cei mai de jos.

– Primarul şi furnizorul, zise unul din ei, şi aruncă o privire către tatăl meu, care-şi continua discursul. Alături de el, pe platformă, stătea tatăl lui Tesshi, cu un zâmbet larg pe chip. Haina sa purta numele propriei firme de construcţii, iar în jurul braţului avea legată o eşarfă pe care puteai citit „Susţin Miyamizu Toshiki”.

Puştiul se întoarse şi ne zise: până şi copiii le stau împreună. Ce, v-au ordonat părinţii?

Ce prostie. Nici nu m-am obosit să răspund şi am plecat repede. Tesshi a păstrat o faţă lipsită de expresivitate. Numai Saya-chin era supărată.

– Mitsuha!

Capitolul IX – Dimineaţă

The String Quartet – A Tribute to Radiohead

Dimineţile au aşa, un aer de început. Parcă te-ar îndemna să faci tot ce nu ai făcut ieri, sau ce ai vrea să faci mâine. Se spune că ai câştigat o zi dacă ai prins o dimineaţă. Mă întreb, oare cum or trăi cei care nu prind niciodată gustul dimineţii? Probabil că doar se spune. Cum multe se spun. Scuzele. Urările de la mulţi ani. Poveştile. Să ocupe timp, să creeze legături. Începuturi. Mereu am considerat dimineaţa un nou început. Chiar şi în ceea ce priveşte eşecurile. Mă mai trezesc uneori optimistă, gata să „hei, încă o zi eşuată” şi n-am nicio problemă cu asta. Îmi place să încep lucruri. Nu să le şi termin, căci îmi pierd entuziasmul pentru perioade foarte lungi de timp.. dovada vie e anticul meu manuscris, la care scriu doar când se aliniază planetele şi visez frumos. Mi-aş dori să fac mai mult, să mă prindă dimineaţa din nou, prospeţimea ei, dorinţa aceea de a face ceva.. cum trebuie. Sau măcar să fac. Să încerc să încep. Să devin parte din începutul unui nou scenariu.. fix ca-n Westworld şi nu altfel. Păcat că ne-au scăpat şi un strop de sensibilitate când ne-au creat şi nu ne-au lăsat pustiiţi. Păcat, mare păcat.. altfel, dimineaţa n-ar fi fost martora începuturilor, ci doar o rutină. Ce dacă vine dimineaţa? Ce, n-a mai venit? N-o să mai vină? N-o să mai vin? Mai lasă-le încolo de începuturi. N-am putut să le las… nu pot să le las. Chiar dacă existenţa lor înseamnă că va trebui să îmi sacrific cu succes trecutul. Uneori inspir adânc.. şi-i dau drumul. Căci aş avea multe de făcut. Am multe de făcut, nu crezi? Fără introduceri lungi de data asta. Să lăsăm să vină dimineaţa.

 

În faţa mea se găsea Benjaminul… n-am putut să mă gândesc pe cine să dau vina că îl invitase.. dacă îl invitase cineva. Dar altfel cum ar fi apărut tocmai când ieşisem şi eu? Ce soi de pacoste se abătuse asupra mea? Fug de el ca dracul de tămâie şi tot nas în nas cu dânsul dau? Ce lucru diavolesc mai e şi acesta, mi-am zis în timp ce nu ştiam cum să îi răspund la banala ironică întrebare.. dacă s-a terminat petrecerea. Se terminase, dar acum avea să înceapă balul. Aveam să ţin un bal numai pentru el, să îi întind covorul roşu, să îl colorez cu inima mea pe care aveam să mi-o scot din piept numai ca să i-o las amintire într-un borcan. Da, se terminase petrecerea, iar tu nu ai ce să cauţi aici, molâule. Nu te-a învăţat mă-ta să nu intri-n curtea altora, că au câini? Bine ai venit, Benjamin, abia aşteptam să te văd.. vrei să o sunăm şi pe soră-mea, să vedem dacă are chef de vorbă? Mi se răsucea inima de ciudă.. nici nu ştiam cum să privesc apariţia lui neaşteptată.. cu ură, cu dispreţ, cu dezgust, cu bucurie, cu emoţie… nu eram o expertă în alegerea emoţiilor potrivite. Am realizat asta când am început să râd la o înmormântare. Şi aşa aveam să fac şi acum, când aveam să îmi îmormântez inima, de unde să n-o mai scot niciodată pentru o astfel de scursură a societăţii. Nu aveam idee ce ar trebui să simt în faţa unei astfel de batjocuri.. ori el oare nu realizase niciodată ce mă făcuse să simt.. şi ce schimbase? Mă percepea la fel? Mă cunoştea la fel? Mă cunoştea măcar? Îl priveam prin întunericul acela şi parcă simţeam cum în mine se agită spiritele, cum toate eurile mele se iau la ceartă pe tema asta. Mi-am zis atunci.. Kevin Wendell Crumb. Potoleşte-te. Nu e chiar aşa. Eşti tânără, dar nu şi proastă. Cea mai bună reacţie în situaţia de faţă era…

– Puteam să le dau cu mătura în cap!

Desigur că nu.. latura agresivă ieşise la iveală şi era pregătită să mă facă de râs. Mereu făcea aşa când nu ştiam cum să mă comport în faţa unei situaţii neaşteptate.. şi mereu eşua. Nici respect nu impuneam, nici cu inima împăcată nu mă alegeam. Nu mă alegeam cu nimic. Doar cu ore nedormite noaptea.. şi ce noaptea avea să mai fie. Era prea târziu, deja zburase porumbelul.. la cum îl ştiam pe Benjamin, probabil că avea să spună cu totul altceva, deoarece nu îi plăcea deloc să insiste pe un subiect. Şi, cu toate că îl simţeam un pic fâstâcit în răcoarea nopţii de vară, eram conştientă că vom vorbi doar banalităţi.. eu agresivă, el neştiutor. În noapte, era doar o siluetă, dar mi-aş fi dorit atât de mult să îi văd chipul atunci cum trebuie. Simţeam că avea să fie cea mai de preţ amintire a mea legată de el. Amintirea care avea să mă facă să scriu şi despre el, printre altele.. chipul lui nevăzut, mişcările sale imperceptibile, că nici nu mi-am dat seama când m-a apucat agresiv de mână şi m-a tras afară din curte.

– Stai, ce faci?

– Te scot afară, nu vezi?

Mă aşteptam la un astfel de răspuns, Benjaminul era mereu lumesc, vedea lucrurile fix aşa cum erau, s-ar spune. Poate că uneori mai visa şi el, dar de cele mai multe ori nu căuta sensul ascuns al lucrurilor.. dacă te trag de mână afară din curte, e pentru că vreau să ieşi de acolo. Şi pentru că îmi e frică să nu iasă bunică-ta. Sau ceva de genul. Nu m-am opus. Nici el nu era prea brutal, ce-i drept. Agresiv a fost mult spus.. doar mă luase prin surprindere. Nu mă mai atinsese de mult.. cumva. Şi de-asta am fost şocată, mirată, stupefiată, de iniţiativa aceea. M-am lăsat pe mâna lui, n-am mai întrebat nimic. Simţeam o adiere un pic rece cum îmi plesnea faţa îmbujorată, dar muream de cald.. inima mea îşi făcea de cap. În faţa mea, Benjaminul mergea.. mergea fără a privi înapoi, sigur pe el că nu îmi tăiasem mâna ca să fug de acolo. Cu toate că aş fi vrut să o fac.. Nu eram prea diplomată.. nu îmi plăceau strategiile. Preferam să tai răul din rădăcină.. sau mâna, dacă era posibil. Dacă mergeam, mergeam pentru că încă procesam şi nu realizasem care era beleaua. Dar nu mi-a luat mult. Câţiva paşi mai departe şi l-am pocnit în umăr, oprindu-ne sufletele sub lumina singurului neon de pe stradă. Cinematografie. Acolo îl vedeam.. iar se înălţase.. şi parcă era mai drăguţ. Păcat că avea un caracter mizerabil. Oh, Benjamin, ne-am fi putut iubi. Dar tu nu, ai ţinut să mă dezamăgeşti. M-am uitat urât la el.. un soi de evil eye amestecat cu adolescenţă. O combinaţie urâtă de roşu cu verde.

– Ia gata.. ce dracu’ ţi-a venit?

– Trebuie să vorbim, draga mea, mi-a zis.. mieros? Nici nu ştiu cum era, dacă mai era.

– Ce avem noi de vorbit?

– Despre noi.. ce zici de asta?

M-am întrebat atunci când existase un NOI şi de unde venise cu el tocmai atunci. Nu îmi ieşea rezultatul, oricât calculam.. îmi dădea cu virgulă destul de urât.. 4 zecimale, n-avea cum. Îmi era silă de viitorul discuţiei cum îmi era silă de un castron cu terci. Dar incertitudinea mă omora.. şi când îmi era teamă de un zgomot suspect, nu mă ascundeam sub pătură, ci mergeam să identific sursa. Aşa că, mi-am pus mâinile în şold şi am dat drumul infernului.. după mine, potopul.

– Chiar aşa, haide să vorbim. Dă-i drumul..

– Uite.. nu ştiu cum să vorbesc despre lucrurile astea. N-am vorbit niciodată. Ai râde de mine dacă aş continua.. dar vreau să vorbesc.

– N-o să râd.. te înjur de luni întregi în gând. Şi te-aş şi pocni dacă n-aş şti că o să plângi imediat la mă-ta-marea… ce-o să facem?

Benjaminul închise ochi. Apoi îi deschise. Apoi îi închise iar. Clipea. Căcat. Eu îl priveam în neştire. Aşteptam să spună ceva. Măcar să îşi ceară scuze. Sau să râdă de mine şi de prostia mea în a fi constantă în ceea ce priveşte sentimentele. Dar nu. Clipea.. ca şi cum voia să îşi facă un pic de curaj pentru o faptă măreaţă. Furată de mirajul apropierii dintre noi, nu am realizat că distanţa se micşora cu fiecare ochi închis sau deschis… şi se micşora îngrijorător. Benjaminul îşi făcuse curaj, în sfârşit.. de aproape, îi simţeam mirosul de parfum.. era plăcut.. şi mirosul de la balsamul de rufe al maică-sii. Iar plăcut. Încă îmi amintesc de el.. o clipă am crezut că voia să mă îmbrăţişeze, numai ca să fiu izbăvită de chin o secundă mai încolo. În mine, acţiunea se desfăşura în slow motion.. aşa că buzele lui apropiindu-se de ale mele au avut un efect devastator. Nici pe departe ce s-ar fi aşteptat oricine altcineva.. Hotărâtă să îmi mai păstrez buzele intacte câţiva ani, l-am lovit cu dosul palmei stângi şi i-am întors falca tot încolo. Tot în slow motion. Să se sature de romantism. Să se sature de… ce naiba? O secundă mai târziu, am realizat că tocmai îmi spulberasem orice şansă la fericire alături de Benjamin. Îl pocnisem când el voia să îşi declare sentimentele faţă de mine. Îmi distrusesem visul. Eram un eşec! După o altă secundă, eram victorioasă. Nici nu îmi dorisem prea tare să îl sărut.. vreodată. Mă temeam de ideea de a îmi împreuna buzele cu el. Sau cu altcineva. Nu puteam să înţeleg şi nu voiam să înţeleg cum de îi trecuse prin minte să sară aşa la mine fără preludiu măcar… dar era copil. Copil, ca mine. Cine ştie ce tumult se ascundea şi în inima lui, iar eu nu îl văzusem. Ştiu doar că şi-a revenit în postura iniţială şi a privit câteva momente în jos, înghiţindu-şi lacrimile. Ce început stricasem? Ce inimă frânsesem? Poate pe a mea doar…

– Te-ai supărat când te-am ignorat? mă întrebă el cu vocea tremurândă, în timp ce îşi freca obrazul cu repeziciune..

I-am zis..

– Nu..

– Am fost prea brutal?

– Nu..

– Am greşit?

– Nu.. eu am greşit.. ştii..

Priveam stelele. Între momentul în care încercase să mă sărute şi cel în care eu îmi recunoscusem greşeala am avut ocazia să retrăiesc fiecare emoţie simţită faţă de Benjamin. Şi să realizez care era problema, care fusese idealul, care fusese hiba, de ce refuzasem să încerc ceva cu el. În primul rând, Benjamin fusese la îndemână. Îl plăcusem, într-adevăr, dar mai ales pentru că eram ca într-un film din acela cu protagonişti femeie şi bărbat. Eu eram Martin, el era Diana, ne tachinam întotdeauna. Jucam bine rolurile. Cică mereu se naşte o scânteie între astfel de personaje. Nu neg, s-a născut, dar a fost controlată.. condiţionată. Mama „nu mai sta cu ochii după băiatul ăla”. Sora mea „îţi place de el, recunoaşte!”. Restul lumii „vă place unul de celălalt”. Refuzul public a dus la naşterea unei idile platonice între noi doi. Îl uram, dar îl plăceam. Ne mai lipsea o întâmplare interesantă care să ne aducă împreună. N-am avut-o, dar ne-am găsit. Adolescenţi, puteam să ne apropiem. Pe mine, ideea de iubire cunoscută în cărţi mă făcuse să am nişte standarde interesante.. iar pe Benjamin l-am ataşat lor. Căci nici măcar Benjamin nu se numea.. era un puştan oarecare. Dar băiatul burghez de la periferia regatului fusese creat de mine. Cel care asculta muzică bună, cel căruia îi plăcea să stea de vorbă cu mine despre stavrizi şi sardine.. acela nu exista. Pură imaginaţie. Expusă aici.. nimic mai mult. Era idealul pe care aveam să îl îmbrăţişez cândva mai încolo. Fusese de ajuns să se apropie de mine mai mult pentru a realiza că nu.. nu era Benjamin. Nu era nimic. Era doar un băiat pe care nu îl cunoscusem niciodată. Despre care nu ştiam decât că aş vrea să fie cum nu era. Şi care nu provoca în mine nimic.. fusesem captivată de propria minte. Odios. Cu un băiat emoţionat în faţa mea, iar eu mai lucidă ca oricând.. ce aveam să îi spun? Cum aveam să mă scot.. n-aveam să mă scot. Aşa că am jucat murdar… mereu joc murdar. Folosesc slăbiciunile altora în avantajul meu. Profit de ceilalţi pentru a mă ridica pe mine.. aşa şi atunci. L-am atins pe obraz.

– Scuză-mă că te-am lovit. Numai că… a fost din scurt. Ce ştii despre mine tu?

A tăcut, căci nici el nu ştia nimic despre nebuna care are zeci de caiete scrie şi fişe de personaje. Ce culori îmi plăceau? De ce mă trezeam mereu dimineaţa? Îmi era frică de întuneric? Nimic nu ştia.. poate nu era corect să mă folosesc de asta, dar măcar aşa nu era rănit. Îmi plăcea să cred.

– Nu ştii nimic.. aproape nimic, dar sigur nimic important. Cum nici eu nu ştiu despre tine. Mi-ar plăcea să te cunosc mai bine înainte să putem face chestii din astea…

M-a privit aprobator.

– Aşa e, scuză-mă. Eram doar îngrijorat, că mereu te comporţi altfel. Nu ştiu la ce să mă aştept..

– Poate vei şti.. nici eu nu ştiu de cele mai multe ori. Şi uite-mă ce mă iubesc.

– Bine, mi-a zis. Hai să ne cunoaştem mai bine!

Bineînţeles, nu ne-am cunoscut. Am vorbit toată noaptea despre alţii, despre vreme, despre anime, despre seriale, despre muzică.. dar niciodată despre noi. Dimineaţa, am plecat în casă cu o urmă de uşurare pe chip, căci avea să fie un nou început. O zi mai târziu, pleca acasă. Nu m-a sunat niciodată. Nu l-am sunat niciodată. Cu toate că ne promiseserăm să încercăm. Eu, din obligaţie faţă de timpul investit în el şi faţă de chinul lui de a fi lovit în orgoliu în faţa unei femei. El.. poate pentru că îşi dorea asta. Dar am reuşit să fim copii până la capăt. Şi nici că ne-a mai păsat de seara aceea.. de luna aceea frumoasă.. de neon.. de stele. Am dat uitării. Nici nu mi-aş fi amintit dacă nu scriam aici. Poate ar fi fost altfel acum. Sau nu. N-am riscat. Dar nici nu am regretat apoi, când am părăsit periferia regatului, după câteva zile. În alte dăţi, murea ceva în mine când plecam. Nu şi atunci. Murise deja fetiţa aceea optimistă şi plină de dorinţe. Murise Benjaminul. Nu mai era nimic de cules de acolo.. încet, încet, periferia avea să se destrame. Iar eu n-aveam să mă mai refugiez prea des acolo. Sau cu inima prea mare. Mereu cu grijă. Mereu cu necaz. Mereu împotriva voinţei mele. Mereu fără..

 

Întoarsă acasă, am constatat că lucrurile erau la fel. Acelaşi tavan alb în cameră, tot etajul trei. Aceleaşi întrebări legate de existenţa mea. Aceleaşi caiete cu desene. Nimic schimbat. Doar o experienţă în plus. Despre care aveam să scriu mai târziu. Cu inima încărcată de recunoştinţă. Am încercat de multe ori să mă concentrez pe evenimentele de atunci.. dar niciodată pe legătura noastră şi pe eşecul la care a dus ea. Acum am făcut-o.. şi rău nu mi-ar părea nicicând. Mă voi lua acum de ghiozdan şi mă voi duce la şcoală. E octombrie, aproape. Clasa a opta. Încă puţin şi aveam să scap de gloată, îmi ziceam. Mai aveam de dat câteva teze, aveam să le iau cu brio, aveam să merg la liceu şi acolo aveam să dau de colegi grozavi. Nu am greşit nicicând mai mult. Dar mereu greşesc.

O zi de octombrie.. sau aproape octombrie. Şcoala nu începuse de mult. Stăteam în bancă, citind ceva dintr-o carte, dorind cu ardoare să evit orice alt coleg. Sau o glumă proastă. Căci nimic n-avea să îmi salveze dispoziţia.. poate doar o uşă deschisă… şi un om îmbrăcat în albastru intrând pe ea.. un om pe care îl ştiam dintotdeauna. Care apărea şi dispărea din viaţa mea după bunul plac. Dar mereu exista ideea de el. Îl cunoşteam chiar dacă nu îl ştiam deloc.. mereu dădeam de el. La orice pas, în orice situaţie. Exista peste tot, dar nu îl luasem în seamă. Presupuneam că aşa e normal. Să încarce fiecare gând. Din nou… n-am greşit nicicând mai mult. Nu era normal. Dar devenise o obişnuinţă. Un om îmbrăcat în albastru, un coleg nou, dar vechi în mintea mea de când lumea. Un om în albastru, care a dat buzna fără jenă în viaţa mea şi a întors-o cu susul în jos. Dar e altă poveste… mai lungă, mai tristă, mai complicată.. să fac linişte?

Copii, de astăzi, Heathcliff va fi noul vostru coleg.

 

Sfârşitul primei părţi.

Your Name. – Capitolul II: Început ( II )

YOUR NAME

Capitolul ii – îNCEPUT ( ii )

Onee-chan, ai întârziat!

De cum am deschis uşa către sufragerie, Yotsuha m-a confruntat pe un ton agresiv.

– Lasă că fac eu micul dejun mâine! am zis eu drept scuză.

Copila asta are obiceiul de a gândi că e mai capabilă şi matură ca sora ei mai mare, chiar dacă încă nu i-au căzut dinţii de lapte. Nu trebuie să îmi arăt slăbiciunea cerându-mi scuze, gândeam eu pe când am deschis cutia de orez şi am început să îmi torn în castron. Am pus prea mult? Ce mai conta..

– Itadakimaasu.

După ce am turnat mult sos pe ouăle prăjite, am început să îmbuc. Vai, delicios. Oare asta e adevărata fericire? Simt o pereche de ochi care se holbează la mine.

– Azi eşti normală?

– Ce?

Am ridicat privirea şi am văzut-o pe bunica urmărindu-mă cum mestec la orez.

– Ieri ai fost de poveste! îmi zise şi Yotsuha, zâmbindu-mi. Te-ai apucat să ţipi aiurea..

Să ţip? Bunica mă urmărea în continuare, de parcă ar fi inspectat un obiect necunoscut, pe când Yotsuha nu înceta să mă tachineze.

– Ce, cum? Ce este?

Ce se petrece.. amândouă se comportă straniu şi..

Ping pong pang pooong.

Difuzorul rupse liniştea tensionată, izbucnind în sunete ascuţite.

– Bună dimineaţa tuturor.

Vocea îi aparţinea surorii mai mari a prietenei mele, Saya-chin, care lucrează la primărie. Într-un oraş mort precum Itomori, cu o populaţie de cam 1500 de oameni, e imposibil să nu îi ştii pe toţi.. sau pe cei care îi ştiu pe toţi.

– Iată anunţurile de dimineaţă.

Difuzoarele astea sunt instalate peste tot prin oraş, aşa că ecourile de la transmisiuni se ciocnesc deseori, creând un soi de reacţie în lanţ. De două ori pe zi, dimineaţa şi seara, fără întârziere, transmisiunea prin difuzor poate fi auzită în fiecare locuinţă, pe fiecare stradă din oraş, anunţând ceremonios chestii precum întâlnirile sportive plănuite, sau cine e la rând la dat zăpada, cine s-a născut ieri şi cine va fi înmormântat mâine.

– Mai întâi, un anunţ venind din partea Comitetului Electoral, în legătură cu alegerile ce vor avea loc pe 20, luna viitoare…

Difuzorul căzu în tăcere scurt. Din moment ce nu putea ajunge la el, bunica, în vârstă de optzeci şi ceva de ani şi mereu cu un kimono demodat pe ea, s-a rezumat doar la a scoate difuzorul din priză, cu o expresie de furie pe chip. Impresionată, am apucat telecomanda şi am pornit televizorul. Un prezentator zâmbitor de la NHK îi luă locul la vorbă surorii lui Saya-chin.

– În doar o lună, o cometă care trece doar o dată la 1200 de ani se va apropia de Pământ. Va fi vizibilă cu ochiul liber timp de câteva zile. Cercetătorii din întreaga lume, inclusiv JAXA, sunt ocupaţi cu pregătirile pentru fenomenul secolului, ce se va petrece curând.

Pe ecran se vedeau cuvintele ‘Cometa Tiamat: Vizibilă cu ochiul liber într-o lună’, însoţite de o imagine neclară a cometei. Conversaţia noastră luă final, iar noi ne-am rezumat doar la a mânca, încet şi cu zgomote uşoare, însoţite de transmisia NHK.

– Treci peste şi revino-ţi, bine? îmi ordonă Yotsuha deodată.

– Astea-s treburi de adulţi, i-am aruncat-o eu. Aşa e, e treabă de adulţi. Alegeri electorale? Ce porcărie..

Pii-hyororo. Undeva, în depărtare, un erete cânta leneş.
Ittekimaasu, mi-am sincronizat eu vocea cu Yotsuha, salutând-o pe bunica de plecare, înainte de a ieşi de pe verandă.

Sunetul păsărilor de munte se auzea în văzduh pe măsură ce noi coboram pe drumul îngust, în pantă. După ce am coborât câteva trepte, am pierdut umbra munţilor, iar razele soarelui au început să ne încălzească. În faţa mea se întindea un lac rotund, Lacul Itomori. Apa calmă, în care se oglindeau razele soarelui, strălucea plăcut. Deasupra munţilor, care se înlănţuiau în verde închis, se găsea cerul albastru, pătat de nori albi. Lângă mine, o fetişcană cu codiţe şi cu ghiozdan roşu, ţopăia aiurea. Iar eu.. doar o liceană cu picioarele dezgolite. În mintea mea, mi se desfăşura o coloană sonoră.. da, parcă am fi fost într-un film japonez. Cu alte cuvinte, trăim într-un sătuc uitat de lume, uitat de timp.

– Mitsuha!

După ce am lăsat-o pe Yotsuha în faţa şcolii primare, o voce m-a strigat. Întorcându-mă, l-am văzut pe Tesshi pe bicicleta sa, cu chipul sictirit, alături de Saya-chin, care stătea zâmbitoare în coşul de la bicicletă.

 

Your Name. – Capitolul II: Început ( I )

Am venit cu o primă bucăţică din capitolul 2 al minunii.

 

Your name.

CAPITOLUL II – ÎNCEPUT ( I )

 

Un sunet necunoscut.
Gândul mi-a străfulgerat mintea adormită. O alarmă? Dar încă-mi e somn. Noaptea trecută m-am lăsat atât de absorbit de desen că nu am ajuns în pat decât în zori.

– …kun… Taki-kun.
Acum mă strigă cineva.. pare a fi fată. Fată?

– Taki-kun. Taki-kun.

Vocea pare grăbită, îngrijorată, de parcă proprietara mai are un pic şi-ncepe a plânge. Vocea tremură, ca o stea singuratică ce clipeşte-n depărtare.

– Nu mă mai cunoşti? mă întreabă vocea un pic neconvingător.

Nu te cunosc.
Deodată, trenul se opri şi uşile se deschiseră. Oh, da, sunt în tren. În moment în care mi-am amintit asta, am realizat că eram într-un tren ticsit de oameni. În faţa ochilor mei erau alţii, curioşi, holbându-se la mine. Pe când călătorii grăbiţi se împingeau să coboare din tren, silueta ei în uniformă se depărtă de mine.

– Mă numesc.. Mitsuha! strigă fata şi îşi desfăcu rapid părul, oferindu-mi mie panglica.

Din instinct, parcă, am întins mâna. Panglica era de un portocaliu aprins, ca razele unui soare-n asfinţit, privit dintr-un vagon prost luminat. M-am înghesuit printre oameni şi am apucat-o.
Apoi.. m-am trezit.
Ecoul vocii fetei încă-mi mai suna în timpan.
… nume.. Mitsuha?

Un nume prea puţin comun.. o fată deloc comună, cu o uniformă necunoscută. Părea atât de disperată. Îmi amintesc privirea ei chiar înainte ca lacrimile să-mi inunde obrajii. O privire serioasă, de parcă ţinea în mâinile-i delicate soarta întregului univers.

Dar da, fusese doar un vis. Un vis fără sens. Nici nu îmi mai pot aminti cum arăta. Şi ecoul a dispărut şi el.
Totuşi.
Totuşi, inima-mi bate neobişnuit de repede. Îmi simt pieptul greu. Sunt transpirat tot. Pentru început, respir adânc.

…?

Am răcit cumva? Parcă mă jenează un pic nasul şi gâtul. Îmi simt gâtul mai subţirel ca de obicei. Şi pieptul.. atât de greu. La propriu greu. Mă uit curios în jos şi-mi văd deodată decolteul. Decolteul.

…?

Soarele dimineţii bătea în protuberanţele acelea, făcând ca pielea albă şi fină să strălucească. Între cei doi sâni, se strânsese o umbră adâncă, ca un lac albastru într-o vale din munţi.
Mai bine pun mâna să văd dacă-i adevărat, mă gândesc. Ideea mi-a venit aşa, din senin, cum cade un măr pe pământ, împins de gravitaţie.

…?

… !

Rămân impresionat. Oh, m-am gândit. Ce e asta? Luându-mă în serios, am continuat să mă mângâi. E.. cum să zic.. fetele au nişte trupuri grozave…

– Onee-chan? Ce faci acolo?

Întorcându-mă repede în direcţia vocii, am văzut o fetişcană care stătea lângă uşa întredeschisă. Cu mâinile încă prinse în acţiune, am fost sincer…

– Oh, ştii, voiam să văd cum e..

Am privit din nou fata: o pramatie de vreo zece ani, cu codiţe şi ochii alungiţi.

– Onee-chan? o întreb eu pe fată, arătând spre mine. Adică ce.. fata asta-i sora mea?

– Ce faci? Haide, trebuie să mâncăm! îmi zise ea cu o urmă de dezgust pe chip, după care trânti uşa şi dispăru.

Dacă mă gândesc, părea o tipă violentă. M-am ridicat de pe futon. Cred că îmi e foame, acum că mă gândesc la micul dejun. Văd deodată o masă de toaletă undeva în colţul camerei. Câţiva paşi înainte pe tatami şi deja sunt în oglindă. Îmi dau pijamalele jos şi rămân gol, holbându-mă la trupul ce se reflectă în oglindă.

Păr lung, brunet, ca şuvoaiele unui râu, ciufulit pe alocuri după somn. Un chip rotund, ochi mari, curioşi, şi buze pline, vesele, cumva. Un gât subţire şi adâncituri pronunţate îndreptul claviculelor. Un piept generos. Formele plăcute ale şoldurilor şi abdomenului se întindeau chiar sub el.
Nu mai văzusem aşa ceva până acum, dar cu siguranţă era trup de femeie.
De femeie?
Ce.. sunt femeie?
Dintr-odată, starea de moleşeală dispăru, iar eu am realizat, pentru ca mai apoi să mă lovească teribil confuzia.
Într-un final, nemaisuportând… am ţipat.

Your Name. – Capitolul I: Vis

Salutări. Am redeschis blogul cu fast, căci am decis să traduc ceea ce încă n-am văzut. Urmând să vizionez şi filmul cât mai curând, m-am oprit asupra traducerii minunii ăsteia. Înainte de a spune orice altceva, deoarece totul e la persoana I şi vă va fi greu să ţineţi pasul cu schimbarea vocii, voi menţiona că voi folosi italic pentru Mitsuha, iar Taki va rămâne cu fontul normal. Aşa că, Mitsuha şi Taki. Nu uitaţi! Here we go.

YOUR NAME.

Capitolul I – Vis

Nostalgia unei voci, nostalgia unui miros. Lumină plăcută, căldură.

Simt îmbrăţişarea strânsă a unei persoane dragi şi aproape că rămân fără suflare. Părem de nedespărţit. Nu simt pic de singurătate sau de îngrijorare, de parc-aş fi din nou copilă, hrănindu-mă de la sânul mamei. Un sentiment de necunoaştere a pierderii mă învăluie plăcut.

Deodată, deschid ochii.
Tavan.
Dormitor.
Dimineaţă.
Singură.
Tokyo.

– Înţeleg..

Era doar un vis. Mă ridic de pe pat şi în doar două secunde, sentimentul acela călduţ care mă cuprinsese dispare fără urmă, fără amintire. Iminenţa cruntă a evenimentului a adus cu sine şiroaie de lacrimi.

Când mă trezesc uneori dimineaţa, ajung să plâng fără motiv. Habar nu am de ce.

Şi nu îmi pot aminti ce am visat. Rămân fixat cu ochii pe mâna mea dreaptă, cu care mai devreme mi-am şters lacrimile. Pe degetul arătător încă mai am o lacrimă. Lacrimile care mi-au invadat obrajii mai devreme s-au uscat deja, ducându-se odată cu visul meu.

Cândva, mâna asta..
Ceva foarte important..

-Nu îmi pot aminti..

Renunţ şi mă ridic de pe pat, îndreptându-mă spre chiuvetă. Pe când îmi spăl faţa, am senzaţia că m-a mai surprins cândva căldura apei… privesc în oglindă.
O faţă neprietenoasă mă priveşte înapoi.

Îmi aranjez părul privind în oglindă, după care trec pe mine mânecile unui sacou de primăvară.

Îmi strâng cravata, pe care într-un final am învăţat să o înnod, şi pun pe mine costumul.

Deschid uşa apartamentului.

Închid uşa apartamentului. În faţa ochilor mei…

Priveliştea oraşului Tokyo, cu care în sfârşit m-am obişnuit, se întinde în faţa mea. Aşa cum obişnuiam să ţin minte imaginea vârfurilor de munţi din depărtare, aşa pot şi acum să numesc câţiva zgârie-nori ce mi se-arată în faţă.

Trec prin zona de taxare din staţie şi mă îndrept către lift.

Urc într-un tren de navetişti. Sprijinindu-mă de uşă, urmăresc peisajul cum curge. În fiecare clădire, la fiecare fereastră, în fiecare maşină, pe fiecare pod, oraşul abundă de oameni.

Un cer palid, albicios, se întinde deasupra. Dintr-o maşină ce duce sute de oameni, dintr-un tren ce cară o mie, dintr-un oraş ce suportă o mie de trenuri, îl privesc.

Şi privind oraşul, ca întotdeauna,
realizez.
Caut pe cineva.. pe cineva anume.

Realizez.

Va urma.